Cluj :Lansarea monografiei lui Joseph Ratzinger, actualul Papă Benedict al XVI lea!

preluare de pe site-ul de editor a lui Vasile George Dâncu

 

"Un eveniment editorial de excepţie: volumul Absolutul astăzi. Teologia şi filosofia lui Joseph Ratzinger de Andrei Marga va fi lansat astăzi, 1 martie, ora 12:00 în Foyerul Clubului Colegiului Academic al Universităţii „Babeş-Bolyai”, din Cluj. După cartea de publicistică Diagnoze, după prima carte despre criză apărută în România – Criza şi după criză – profesorul Andrei Marga, rectorul UBB, a considerat de cuviinţă să publice din nou la Editura Eikon – cea mai amplă monografie consacrată lui Joseph Ratzinger", potrivit site-ului editurii Eikon

 

REVENIREA LA ABSOLUT


Într-o societate care s-a desprins tot mai mult nu numai de valori, în general, ci şi de valorile proprii modernităţii, Joseph Ratzinger a chemat la o reflecţie profundă, responsabilă. Acţiunea şi reflecţia sa constituie cea mai amplă iniţiativă întreprinsă de vreo personalitate teologică din generaţia sa pentru a se ieşi din vacuumul valorilor resimţit în viaţa lumii de astăzi.Joseph Ratzinger a chemat, însă, de asemenea, bisericile creştinătăţii la ecumenism, adică la considerarea în reciprocitate a împrejurării că toate se împărtăşesc din Scriptura (Schrift) şi tradiţia (Überlieferung) creştinătăţii. El s-a manifestat pentru asemenea considerare deja ca tânăr teolog, participant, în calitate de peritus, la conciliul Vatican II şi în toată perioada punerii în aplicare a rezoluţiilor conciliare.

Pe fondul expansiunii mişcării ecumenismului, Joseph Ratzinger şi-a dat seama că lămurirea unor chestiuni fundamentale, dincolo de inevitabila diferenţiere a punctelor de vedere dinăuntrul creştinismului, a devenit indispensabilă. Ca rezultat, el a publicat volumul Theologische Prinzipienlehre. Bausteine zur Fundamentaltheologie (1982), în care îşi propune să formuleze „pietre de construcţie (Bausteine)” pentru o „teologie fundamentală ecumenică”. Este vorba de lămuriri privind „principiile de construcţie a întregului” creştinismului, situate mai presus de „disputa în jurul principiilor teologice”, în fapt este vorba de „căutarea planului de construcţie a ceea ce este creştinismul”[i]. Căutarea şi lămuririle sunt aici relative la trei probleme majore: relaţia prezentului creştinismului cu istoria, adică întrebarea „cum este posibil ca evenimente şi cuvinte ale unui timp trecut să devină realităţi şi căi ale prezentului?”; „succesiunea apostolică” ca „latură personală şi sacramentală a problemei tradiţiei, interpretării şi aducerii în prezent a mesajului dat odată pentru totdeauna”; „catolicitatea ca formă a structurii credinţei”. Să observăm opţiunile proprii lui Joseph Ratzinger.

Prima opţiune care se impune evocată priveşte evaluarea situaţiei. Este de menţionat din capul locului că Joseph Ratzinger a elaborat interpretări originale şi a articulat un sistem de gândire teologico-filosofică propriu pentru că a putut pleca de la o evaluare nouă a situaţiei omului şi a lumii. El a vorbit, de la început, cât se poate de explicit, în Theologische Prinzipienlehre, de „conştiinţa noutăţii incomparabile a situaţiei actuale, de o schimbare a lumii şi a omului, ce nu poate fi măsurată cu criteriile obişnuite ale schimbării istorice, aşa cum acestea au existat până acum, ci înseamnă o răsturnare epocală fără posibilităţi de comparaţie”[ii]. Noua situaţie a antrenat, de aceea, cu sine, o „criză a tradiţiei” şi repunerea acută a problemei relaţiei dintre fiinţă şi timp. Joseph Ratzinger îşi asumă în opera sa, cu o perspectivă nouă, această problemă. El părăseşte manifest orice filosofie care pleacă de la asumpţia conform căreia adevărul se constituie în timp şi se desfăşoară în momente ce pot fi conciliate, în vreme ce „adevărul” este reinterpretat ca „funcţie de timp”, ceea ce a fost constitutiv ieri rămânând astăzi adevărat doar ca ceva „depăşit (Aufgehobenes)”.

Joseph Ratzinger caută, evident, o ieşire din interpretarea lui Hegel, fie ea şi amendată. Teza lui este aceasta: „Decizia fundamentală cu privire la întrebarea noastră (privind adevărul NM) nu cade în disputa materială asupra conţinuturilor creştine particulare, ci aici, în domeniul presupoziţiilor filosofice. Discuţiile de conţinut rămân reziduuri ale retragerii (Rückzugsgefährte) necorelate acolo unde nu sunt puse aceste întrebări: există în schimbarea timpurilor istorice o identitate recognoscibilă a omului cu sine însuşi? Există o «natură» umană? Există adevărul care, neatins de mijlocirea sa istorică, rămâne adevărat, căci este adevărat? Întrebarea hermeneuticii este, în cele din urmă, întrebarea ontologică ca întrebare privind unitatea adevărului în diversitatea revelărilor sale istorice.”[iii] Joseph Ratzinger denunţă vederile hegeliene cu privire la relaţia dintre fiinţă şi timp, care duceau la istorizarea şi contextualizarea adevărului, inclusiv cele care duceau la o filosofie a concilierii finale a opuşilor (care, aşa cum avea să argumenteze constant, devine „ideologie”, o „ideologie a revoluţiei”), cu ajutorul unei hermeneutici orientate spre căutarea unei identităţi stabile a omului şi a unui adevăr care nu este contextual, relativizabil, ci adevărat în sine. Autorul Theologische Prinzipienlehre şi al altor numeroase opere de referinţă, a întreprins cea mai amplă tentativă, în filosofia, teologia şi cultura deceniilor postbelice pentru a găsi referinţe ferme, absolutul, pe un fond de schimbări ce au alimentat istorizarea fără orizont, care este relativismul timpului nostru. Hermeneutica lui Joseph Ratzinger are ca scop aflarea absolutului dincolo de meandrele fiinţării în timp, iar vastul exerciţiu analitic şi hermeneutic pe care îl reprezintă opera sa constituie cea mai amplă tentativă de a regăsi reperele ferme în conţinuturile expuse inevitabil timpului vieţii pământeşti.

Ce este, însă, constitutiv creştinismului, în care autorul Theologische Prinzipienlehre caută reperele ferme? Joseph Ratzinger a pus imediat această întrebare şi s-a oprit mai întâi asupra „bisericii originare (Urkirche)” spre a detecta „ceea ce este constitutiv creştinismului în originile creştine”. Răspunsul său îl desfăşoară plecând de la distincţia făcută de H. Schlier (Die Anfänge des christologischen Credo, 1970) între „mărturisirea nominală (nominale Bekenntnis)” - Iisus ca „domn (Kyrios)”, Iisus ca înviat din morţi, Iisus ca „fiu al lui Dumnezeu” - şi „mărturisirea verbală” - învierea lui Iisus. „Mărturisirea (Bekenntnis) creştinătăţii rămâne, ca şi cea a lui Israel, o mărturisire faţă de un Dumnezeu, dar este concretizată prin întâlnirea cu devenitul uman şi cu Spiritul Sfânt trimis de el; această întâlnire se desfăşoară, însă, în deplina ei adâncime, ştiindu-se că odată cu ea se petrece tocmai întâlnirea cu Dumnezeu însuşi”[iv]. În creştinism, etica iudaică a dreptăţii capătă acuitate nouă. Mai departe, Joseph Ratzinger argumentează că „identitatea Bisericii de-a lungul istoriei” nu se lasă redusă la vreo formulă - „sărbătoarea eucaristiei”, „împlinirea sacramentelor”, „împlinirea cuvintelor”, care sunt, desigur, elemente ale acestei identităţi. Trebuie adăugat, scrie el, „că, de la confruntarea cu gnosticismul, structura de bază a acestei identităţi rezidă în succesio apostolica - pe aceasta se sprijină semnificaţia specifică a acestei teme pentru teologia catolică, o semnificaţie ce nu îngăduie ca această temă să fie redusă la o problemă particulară, între altele”[v]. Joseph Ratzinger s-a opus propunerilor de acceptare de „forme prescurtate (Kurzformeln)” de prezentare a credinţei în creştinism, cu argumente impresionante în monumentalitatea lor: „Chiar fără analize detaliate, ar trebui să fie limpede că se află pe drumul înfundat (Holzweg) acela care vrea să construiască creştinismul din formule - de la masa de scris. Aparţine maladiilor Bisericii de astăzi faptul că se încearcă înnoirea ei pe această cale sau pe căi asemănătoare. Nimic viu nu a apărut astfel, desigur nici Biserica însăşi. Ea a apărut deoarece cineva a trăit cuvântul său şi a suferit, prin intermediul morţii sale, iar cuvântul său este înţeles drept cuvântul în general, ca sens al întregului existent, ca logos… Simbolul Bisericii este dezvoltat (înainte de toate) din corelaţiile de viaţă ale katechumenatului şi a fost transmis în acest context. Viaţa cuprinde cuvântul, iar cuvântul formează viaţa. În fapt, cuvântul credinţei se poate deschide doar în viaţa înăuntrul comunităţii de viaţă a credinţei”[vi]. Ajuns în acest punct, Joseph Ratzinger apără teza după care „credinţa trinitară este communio, a crede trinitar înseamnă a deveni communio“. Aceasta înseamnă că subiectul credinţei nu este, în cele din urmă, individual; subiectul credinţei este comunitatea însăşi. „Din punct de vedere istoric, aceasta spune că eu-ul din formulele Credo-ului este un eu colectiv, Eu-ul Bisericii credinţei, căruia îi aparţine eu-ul individual, câtă vreme acesta este credincios. Eu-ul Credo-ului include, astfel, trecerea de la eu-ul privat la eu-ul eclesial”[vii].

Joseph Ratzinger a sintetizat ceea ce astăzi constituie credinţa creştină în concepţia „mijlocului istoriei mântuirii (der Mitte der Heilsgeschichte)”. Formularea sa din Theologische Prinzipienlehre rămâne, ca şi multe alte formulări din opera sa, memorabilă: „Ce este, aşadar, «astăzi» constitutiv pentru credinţa creştină? Tocmai aceasta este ceea ce o constituie în general: mărturisirea (Bekenntnis) lui Dumnezeu trinitar în comunitatea Bisericii, în a cărei amintire (Gedenken) mijlocul istoriei mântuirii - moartea şi învierea Domnului - este prezent. Acest mijloc nu este, cum se observă, un simplu «adevăr fără timp», care pluteşte asupra spaţiului stărilor de lucruri schimbătoare ca o idee veşnică fără revelaţie. Acest mijloc este legat de actul «credinţei în», cuprinde (einweist) oamenii în cercul dinamic al iubirii trinitare, care nu numai că uneşte subiectul şi obiectul, dar aduce unul împreună cu alţii subiecţii despărţiţi, fără a le răpi ceea ce fiecare are mai propriu. Deoarece această iubire (Liebe) creativă nu este voinţă oarbă sau simplă trăire, ci, ca iubire, este sens, iar ca sens este logos, raţiunea creativă este tot ceea ce este real, încât ei nu îi poate corespunde ceva fără logică, fără idee şi cuvânt. Întrucât, însă, adevărata raţiune nu devine efectivă în abstracţia ideilor, ci în purificarea inimii, ea este legată de un drum, un drum prealabil despre care se poate spune: el este logosul“[viii]. Joseph Ratzinger consideră că necesara înnoire a teologiei de astăzi are cea mai bună cale în înaintarea pe calea katechumenatului. „Teologia de birou (Schreibtischtheologie), oricât de multe lucruri utile năzuieşte să facă, nu este suficientă. Învăţătura creştină a crescut, la origine, în contextul katechumenatului; numai plecând de la acesta ea se poate înnoi, iarăşi. În aceeaşi măsură, elaborarea unei forme adecvate timpului a katechumenatului va fi de socotit printre cele mai urgente sarcini în faţa căreia se află astăzi Biserica şi teologia”[ix].

Joseph Ratzinger se distinge de la început printre filosofii şi teologii timpului său prin căutarea, în mediul relativismelor devenite, oarecum paradoxal, singurele certitudini ale oamenilor, de repere ferme, nerelative, absolute. Căutarea şi-a făcut loc devreme în investigaţiile sale desfăşurate pe un front de teme şi de probleme neobişnuit de larg. Şi astăzi rămâne o expresie elocventă a concepţiei sale dintotdeauna conferinţa Il problema dell’assolutezza del camino cristiano di salvezza (1966), susţinută la o reuniune de la Tutzing a academiilor evanghelică şi catolică din Bavaria. Aici tânărul profesor de teologie observa că se răspândeşte o cunoştinţă istorizantă asupra lucrurilor, iar consecinţa care se trage este cea a relativităţii viziunilor, această optică atingând deja şi creştinismul. Pe acest fundal cultural relativizant, creştinismul nu numai că nu poate accepta relativizarea, dar are de afirmat „caracterul absolut (assolutezza)”.

Ce semnificaţie are „assolutezza del cristianesimo“? Prima notă este aceasta: „creştinismul nu încape într-un concept generic, comun, de religie împreună cu alte religii”[x]. Înainte de toate, creştinismul îl împărtăşeşte pe „Dumnezeul lumii”, desprins de orice particularism, pe Dumnezeul poporului lui Israel, şi-şi asumă „descoperirea unităţii naturii umane” ce a survenit odată cu depăşirea politeismelor lumii vechi prin „Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac, al lui Iacob”. „Israel a avut curajul să adore absolutul însuşi ca Absolut”[xi], iar acest Absolut este astfel conceput încât se asigură „caracterul ultim al persoanei, al cuvântului”. Persoana şi cuvântul capătă concreteţea deplină odată cu Iisus Cristos: atât persoana lui Dumnezeu, cât şi persoana fiecăruia dintre oameni sunt asumate efectiv. „Decizia creştină fundamentală este ineluctabilitatea propriei pretenţii de absolut, care se bazează pe caracterul absolut al persoanei, devenită în acest punct infinit de clară”[xii]. Spre deosebire de „universalismele simbolice” ale altor culturi, de „mistica unificatoare” din vechile culturi ale Asiei, „Cristos nu semnifică numai a sta în faţa lui Dumnezeu şi a omului, ci uniune: uniune a lui Dumnezeu şi a omului, uniune a omului cu omul”[xiii], încât Pavel, în Epistola către Galateeni, a putut spune: „Toţi suntem una în Iisus Cristos” (3, 28).

Aşadar, „caracterul absolut” al creştinismului constă în „universalismul” său moştenit din religia lui Israel şi dus până la capăt în direcţia desprinderii de orice particularism naţional şi a raportării la om pur şi simplu. În vreme ce „universalismul lui Israel a rămas «tolerant»”, odată cu Noul Testament a căpătat contur deplin un „universalism” ce pătrunde pe terenul istoriei: credinţa în Dumnezeu include „misiune” ce vizează „sfârşitul timpului istoric”. Părinţii Bisericii aveau să conceapă adventul lui Cristos ca „mister al unificării”, iar această perspectivă se cuvine păstrată şi pusă în valoare.

Sunt, desigur, şi riscuri implicate aici: Joseph Ratzinger menţionează riscul ca „misiunea” să fie revendicată şi monopolizată de instituţii istorice („tentaţia intoleranţei, a instituirii unui caracter absolut intern al lumii, fără salvare, care îl pune în chestiune pe celălalt pentru veşnicie”). De aceea, „misiunea” trebuie înţeleasă mai profund, iar Joseph Ratzinger circumscrie această nouă înţelegere a „misiunii” cu ajutorul câtorva precizări, astfel: drumul de la Vechiul Testament la Noul Testament este „drumul de la comandament (poruncă) la promisiune”, încât în creştinism „comandamentul poate exista numai ca expresie a promisiunii”[xiv]; „mesajul” poate exista numai în modul de a fi în drum spre oameni (i popoli), încât se poate spune că „misiunea este o expresie a lipsei de patrie terestră pentru Cuvânt şi, prin urmare, este propriu ca ea să aparţină tuturor”[xv]; „promisiunea” nu elimină „comandamentele (poruncile)”, ci le conferă conţinutul; „misiunea” se îndeplineşte în condiţiile „unei neîntrerupte purificări a creştinismului, care se poate realiza numai în întâlnirea cu altul”[xvi].

 


--------------------------------------------------------------------------------
[i] Joseph Kardinal Ratzinger, Theologische Prinzipienlehre. Bausteine zur Fundamentaltheologie, Erich Wewel, München, 1982, Vorwort.[ii] Ibidem, p. 15.

[iii] Ibidem, p. 17.

[iv] Ibidem, p. 21.

[v] Ibidem, p. 24.

[vi] Ibidem, p. 26.

[vii] Ibidem, p. 23.

[viii] Ibidem, p. 27.

[ix] Ibidem.

[x] Joseph Ratzinger, Il problema dell’assolutezza del camino cristiano di salvezza, în Joseph Ratzinger Papa Benedetto XVI, Perché siamo ancora nella chiesa, p. 39.

[xi] Ibidem, p. 44.

[xii] Ibidem, p. 48.

[xiii] Ibidem, p. 49.

[xiv] Ibidem, p. 54.

[xv] Ibidem, p. 55.

[xvi] Ibidem, p. 56.

 

Comentarii

Publică un comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public.
CAPTCHA
Vă rugam să completaţi codul din imagine în rubrica de mai jos.
Image CAPTCHA
Introduceţi literele din imaginea de mai sus.