INTERVIU. Constantin Popescu: “Partizanii chiar credeau în ţara asta”

preluare de pe site-ul lui Mihnea Măruţă


Puţini oameni cu atâta bun simţ şi având o asemenea discreţie calmă am cunoscut. Cu regizorul Constantin Popescu jr., autorul filmului acestui sfârşit de an – “Portretul luptătorului la tinereţe”, mi-am dorit să fac un interviu de când am auzit că s-a încumetat să abordeze tema rezistenţei din munţi. Nu am avut timp să-i văd filmul la TIFF, în vară, şi am amânat. Luna trecută, înainte de lansarea “Portretului…” în cinematografe, presa l-a asaltat. Şi iar am amânat.

Dar ne-am cunoscut în noiembrie, după premiera de gală de la Cluj, când, spre uimirea mea, a venit să-mi mulţumească pentru că-l întrebasem, şi pentru că ştiam, de acel vis al său pe care-l luase ca pe un semn că trebuie să facă neapărat filmul despre grupul de partizani din Făgăraş. L-am rugat să stăm de vorbă mai pe îndelete şi mi-a răspuns să-l sun “oricând”. De atunci au trecut trei săptămâni şi cronicile – unele, entuziasmate, altele, devastatoare – au tot curs. Şi l-am sunat.


Imagine de la filmări, cu regizorul Constantin Popescu printre "partizani" (click pentru a o vedea mare)
*

Un fragment din interviu:

(…)

M.M.: Încercând să refaceţi acea atmosferă, discutând mereu ce-ar fi putut simţi acei oameni, aţi trăit sentimente pe care nu aveaţi cum să le bănuiţi. Ce surprize personale aţi avut?

- E o întrebare dificilă. De foarte multe ori am încercat să-mi închipui ce au însemnat acei ani pentru acei oameni. E un lucru pe care nici în timpul filmărilor, nici înainte, nici după, şi nici astăzi, nu-l înţeleg în totalitate. Cel mai greu a fost să încerc să înţeleg nu ce i-a determinat să se ascundă, să plece în munţi. Cred că, pe undeva, decizia asta a fost impulsivă, de moment: erau urmăriţi, urma să fie arestaţi…

M.M.: Aveau condamnări…

- Da… S-au gândit “Hai să plecăm”… Cred că a fost un “hei-rup” decis în vreo zece zile, două săptămâni. E foarte posibil să mă înşel. Asta e doar o impresie a mea. Spre exemplu, din ce povesteşte Ogoranu, când au plecat prima dată, la 1 mai 1949, au luat cu ei mult prea multe obiecte. Aveau oale, perne, pături, corturi, unul îşi luase o plapumă… Era o aglomerare de obiecte complet inutile. S-au trezit într-o poieniţă şi, când au văzut câte prostii luaseră cu ei, au început să râdă. Atmosfera asta veselă a durat cam două-trei săptămâni…

Nu era nimeni pe urmele lor, erau în nişte zone destul de îndepărtate de orice aşezare umană, a fost plăcut o perioadă. Toţi luaseră ceva de mâncare la ei… În primele două săptămâni, a fost ca un fel de mini-vacanţă. Ulterior, şi-au dat seama că lucrurile nu stau deloc aşa şi totul s-a schimbat…

Acum îmi dau seama că am rămas dator cu un răspuns, à propos de ideologie şi de opiniile lui Costi Rogozanu. N-am răspuns la povestea cu ideologia legionară. Da, nu m-a interesat foarte tare să intru într-un teritoriu care nici azi nu mi-e foarte limpede. Cineva m-a acuzat că n-am avut curaj, iar altcineva că, dacă nu mi-e foarte limpede, de ce-am intrat acolo… Am considerat că povestea anilor respectivi include întâmplări din care fac parte şi legionari. Şi, aşa cum am spus şi la Cluj sau la Făgăraş, ar fi fost o minciună să ocolesc personaje din această zonă.

M.M.: Dacă tot aţi readus vorba: acum, când filmul e în cinematografe, vi se pare că aţi procedat corect în această privinţă?

- Am mai spus asta: ideologia trebuia abordată, punctată, dar nu cred că trebuia să insist asupra ei în mod special. Câţi oameni, atâtea păreri: unii cred că am spus prea mult, alţii – prea puţin. Aşa cum fiecare are dreptul la o opinie, am şi eu dreptul la una. Dar de aici până la gusturi, preferinţe şi idei este o cale lungă.

Nu cred că am ocolit subiectul. Pur şi simplu l-am abordat diferit decât ar fi făcut-o alţii. Abia opinia asta – “Nu eşti cu noi, înseamnă că eşti împotriva noastră” – mi se pare o abordare cel puţin dubioasă. E ciudat. Nu credeam că filmul va stârni chiar atât de multă patimă. Mă bucur însă că se vorbeşte despre film. Mi s-ar fi părut trist să nu se vorbească.


Ion Gavrilă-Ogoranu, în tinereţe. Foto: ogoranu.ro
M.M.: În ce măsură credeţi că apartenenţa la Mişcarea Legionară a influenţat hotărârea unor tineri de a deveni partizani?

- Dacă asta a fost “scânteia” care a declanşat retragerea în munţi, nu cred că tot ea i-a determinat să meargă până la capăt, să reziste până la sfârşit. Cred că decizia a fost, în mod fundamental, legată de lupta pentru supravieţuire, cel puţin de la un moment încolo. Şi acea transformare m-a făcut să mă intereseze mai mult latura omenească a deciziilor lor. În afară de asta, cred că asimilarea, la grămadă, a luptătorilor anticomunişti din Munţii Făgăraşului cu fenomenul legionar de dinainte de ‘44 nu mi se pare tocmai justă, ca să nu spun mai mult.

Repet: dacă n-am bătut monedă pe personaje şi pe ideologia lor, asta nu înseamnă că mistific. Pur şi simplu m-au interesat mult mai mult oamenii. În legătură cu ideologia, oricine se poate documenta din suficiente surse. Dar în ceea ce priveşte oamenii – care, în ochii mei, nu erau decât nişte cuvinte tipărite până atunci -, am vrut să “pun carne” pe ei, să-i văd mişcându-se, să-i aud vorbind, să capete dimensiuni. Cred că, dacă aş face filmul mâine, cu puţine amendamente şi corecţii l-aş face la fel.

M.M.: À propos de oameni şi de credinţele lor, noi, cei care aveam în jur de 20 ani de la revoluţie, am descoperit ulterior cărţile şi mărturiile despre rezistenţă şi despre închisorile comuniste. Pe dumneavoastră, în timp ce vă documentaţi pentru film, ce diferenţe de educaţie şi de mentalitate între ei şi noi v-au frapat?

- Cei şapte ani de-acasă, cultul familiei, cultura, faptul că se învăţa serios, respectul pentru prietenie, faţă de vecini… Sunt multe diferenţe. M-a frapat patriotismul, loialitatea faţă de valorile naţionale. Şi când spun “valori naţionale”, nu arunc, aşa, nişte cuvinte. Ei chiar credeau în ţara asta, lucru care astăzi se întâmplă din ce în ce mai puţin. Sunt convins că şi eu voi fi luat în tărbacă pentru aceste afirmaţii…

Curajul de a lua o decizie, curajul de a-ţi duce crezul până la capăt sunt lucruri despre care cred că lipsesc astăzi. Şi, nu în ultimul rând, demnitatea. M-a impresionat foarte tare că mulţi dintre aceşti oameni au murit deosebit de demn. (…)

*

Interviul întreg – în care Constantin Popescu răspunde, printre altele, criticilor formulate de Andrei Gorzo şi de Cristian Tudor Popescu – poate fi citit aici.

Dacă mai aveţi timp, cronica mea e aici.

Comentarii

Publică un comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public.
CAPTCHA
Vă rugam să completaţi codul din imagine în rubrica de mai jos.
Image CAPTCHA
Introduceţi literele din imaginea de mai sus.