Cerul drept acoperiş: PATRIMONIU, CREDINŢĂ ŞI CREAŢIE.

 ESte titlul expoziţiei organizată de Direcţia Judeţeană pentru Cultură şu Patrimoniu Naţional BN, a cărui vernisaj va avea loc miercuri  18.01.2012, ora 18,00, la Galeria UAP din Piaţa Centrală, nr. 24 din Bistriţa.

Pentru ilustraţia expoziţiei redăm mai jos textul scriitorului Alexandru Uiuiu, scriitor ce are şi calitatea de director al instituţiei organizatoare, text ce apare pe cartolina tipărită cu această ocazie.

Timpul este valoare care se adaugă construcţiilor omeneşti lângă valoarea estetică sau
arhitectonică. Mierea vremii intră în lemn, în lut şi piatră şi spoieşte discret zidirea îmblânzind
tonurile, netezind suprafeţele, dovedind îndelungata folosinţă şi rostul edificiului. Rezistă în
timp doar acele construcţii care au fost de folos şi folositoare, pe care comunitatea le-a
recunoscut ca vetre moştenite pentru generaţia prezentă şi pentru cele viitoare. Cu bisericuţele
de lemn din Bistriţa-Năsăud – rămase 21 la număr – se întâmplă că în unele locuri ele au rămas
de folos slujirii Domnului, prin interesul comunităţii şi vrednicia preotului şi în aceste locuri
turlele lor se înalţă încă spre cer ca dovezi de credinţă şi civilizaţie creştină. Acolo unde au fost
considerate depăşite şi nefolositoare ele s-au distrus, multe irecuperabil. Efortul nostru actual
se îndreaptă spre promovarea patrimoniului arhitectonic pe care îl reprezintă bisericuţele de
lemn din judeţ, mare parte construite în secolul XVIII, spre conştientizarea valorii lor istorice,
arhitectonice şi simbolic-religioase, astfel încât comunităţile să poată da primul semn pentru
restaurarea sau renovarea lor în folosul istoriei, identităţii şi credinţei româneşti. Se întreba
Lucian Blaga asupra disproporţiilor dintre acoperişul enorm al bisericuţelor de lemn şi corpul
acestora care este la dimensiunea unei case tradiţionale ţărăneşti. Problema pusă de marele
poet şi metafizician are valenţe multiple şi pentru o gândire speculativă de talia celei blagiene
ea pare mai degrabă retorică. Nouă ne pare că biserica de lemn este o prelungire a casei
ţărăneşti înspre cer şi cu cerul în ea. Este ca şi când, în dorinţa sa de a trăi alături de Dumnezeu,
ţăranul a închipuit un cer de lemn, de grindă şi şindrilă pe care le-a pus peste casa sa ca adăpost
al Celui Preasfânt. Intimitatea aceasta între om şi Dumnezeu este rezultatul înţelegerii şi trăirii
profunde a religiei creştine, rodul distilării în generaţii şi secole a învăţăturilor sfinte, acolo
unde se spune că dacă nu zideşte Dumnezeu degeaba zideşte omul. Bisericuţele de lemn sunt
deopotrivă dovada fricii şi dragostei de Dumnezeu a ţăranului român, probe ale smereniei şi
prototipuri ale oricărei elevări constructive. Ridicate majoritatea într-un secol european XVIII
bântuit de demonii puterii politice şi anexărilor teritoriale şi într-un spaţiu – cel românesc –
care a reprezentat o continuă tentaţie pentru marile puteri ale Europei sau pentru Rusia,
bisericile de lemn au încorporat în ele speranţa vie, spoită cu aurul rugăciunii, că într-o bună zi
comunităţile româneşti vor fi recunoscute ca egale cu cele ungureşti, săseşti sau evreieşti. O
speranţă înaltă cât un turn, îndreptată către Dumnezeu, care a fost răsplătită în primii ani ai
secolului XIX şi consfiinţită în 1918, anul Marii Uniri. Dacă sub acoperişul bisericuţelor de
lemn, piatră şi lut nu a încăput tot cerul, ele au fost corăbii ale credinţei care au mângâiat
întinderea albastră ducând gândurile românilor către Dumnezeu şi ajutându-i, în vremuri de
răstrişte, să rămână uniţi sub semnul credinţei creştine. Ele au devenit, cu scurgerea secolelor,
simboluri ale solidarităţii şi credinţei şi astăzi, când alături de ele s-au înălţat în parohii mari
biserici, sunt mai de luat în seamă ca oricând. După cum mama slăbită şi cu puterile împuţinate
de vreme îşi priveşte cu drag copiii ajunşi la maturitate şi le dă încă poveţe şi sfaturi de folos,
aşa şi bisericuţele de lemn se raportează la noile biserici înalte, de zid, făcute după trebuinţele
zilelor noastre, sfătuindu-le : să nu uitaţi de lucrurile simple şi adevărate, să nu vă semeţiţi în
dauna credinţei, să păstraţi tradiţiile şi rânduiala, să fiţi trupurile Domnului pe pământ, alcătuiri
de credinţă şi gânduri curate pentru oameni. Timpul lucrează implacabil şi în urma lui rămâne
doar ceea ce a fost zidit cu credinţă şi în credinţă. Dacă nu este şi Dumnezeu acolo, degeaba se
străduieşte omul să dureze edificii în timp. Construite cu frică şi dragoste de Dumnezeu, cu
cuminţenia pământului şi semeţia copacilor, bisericile de lemn din Bistriţa-Năsăud au încă o
şansă în înfruntarea cu timpul şi istoria.