Creştinătatea sărbătoreşte astăzi, Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe

preluare Alter Media

"Marele Mucenic Gheorghe a trait pe vremea imparatului Diocletian, s-a nascut in Capadochia, fiu al unor parinti crestini si invatat, din tinerete, in dreapta credinta. Ajuns la varsta desavarsita si fiind frumos la chip si viteaz in lupta, tanarul Gheorghe s-a facut pretuit si, imbratisand slujba armelor, in scurta vreme, a cucerit cele mai mari cinstiri, pana si dregatoria de conducator de oaste, in garda imparatului.

In anul 303 Diocletian a aprins prigoana impotriva crestinilor. Din anul 303 si pana la 313 (anul decretului de la Milan, prin care Sfantul imparat Constantin a dat pace crestinilor), Biserica a trecut printr-o cutremuratoare incercare si o sangeroasa proba: crestinii au fost siliti sa aleaga, cu pretul vietii lor, intre zeii pagani si Hristos.

Cunoscand decretul de prigonire impotriva crestinilor, indata Gheorghe s-a infatisat singur inaintea imparatului Diocletian si, inaintea intregii curti imparatesti, a marturisit deschis ca este crestin si ca intelege sa slujeasca in oastea imparatului, ca ucenic al lui Hristos. Uimit de aceasta marturisire si indemnat de Galeriu, Diocletian a dat porunca sa fie dus in temnita si pus la chinuri, ca sa se lepede de credinta. Si a fost trecut prin toate vamile muceniciei, loviri cu sulita, batai la talpi, lespezi de piatra pe piept, chinul la roata, groapa cu var, incaltaminte cu cuie, bautura otravita, bataia cu vine de bou. Toate acestea si altele asemenea, Sfantul Gheorghe le-a indurat cu barbatie, stand tare in credinta.

Pentru cei credinciosi, Mucenicii sunt crestini alesi, luminati de Dumnezeu, pentru a duce lupta impotriva paganatatii si a diavolului. Drept aceea, in toiul prigonirilor si in clipele cand sunt pusi la incercarile cele mai sangeroase, Mantuitorul ii lumineaza cu puteri dumnezeiesti, care le ocrotesc trupul impotriva suferintelor.

Deci, cei de fata, vazand chinurile de moarte, prin care trecea Sfantul Gheorghe si ca ramane viu si nevatamat, multi dintre ei s-au lepadat de idoli si au venit la credinta in Hristos, slavind cu un glas pe Dumnezeul crestinilor. Mai mult, in vremea tinerii lui in temnita, Sfantul Gheorghe, atingandu-se de un mort, acesta a inviat. Insasi imparateasa Alexandra, sotia lui Diocletian, vazand acestea, a marturisit credinta ei in Hristos.

In cele din urma, imparatul a incercat sa-l induplece cu onoruri si cu fagaduinte, dar Sfantul a ales sa ramana pentru totdeauna cu Hristos. In fata acestei marturisiri si, vazand ca toate incercarile lui sunt zadarnice, Diocletian a dat porunca sa li se taie capetele, si Mucenicului si imparatesei Alexandra.

Ostasii i-au scos afara din cetate, dar, pe drum, inainte de a ajunge la locul de taiere, imparateasa, slabind cu trupul, si-a dat duhul. Iar, cand au ajuns la locul hotarat, Sfantul si-a ridicat glasul si s-a rugat cu caldura, multumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite. Astfel, rugandu-se, cu bucurie si-a plecat capul sub sabie si a fost taiat, in ziua de 23 aprilie, pazind pana la capat credinta fara prihana si luand cununa cea nevestejita din mana lui Hristos, Domnul sau.

Dintre toti Sfintii sarbatoriti in lumea crestina, putini au ajuns la faima de care s-a bucurat, si se bucura, Sfantul Gheorghe, la poporul nostru. In satele si orasele tarii noastre, foarte multe biserici sunt ridicate in cinstea lui. Multi oameni, barbati si femei, ii poarta numele. De asemenea si multe orase din tara. Al treilea brat al Dunarii, in Delta, se cheama, Bratul Sfantului Gheorghe. Se stie, apoi, ca multa vreme ocrotitorul ostirii romane a fost Sfantul Gheorghe. Asemenea, steagul Moldovei, trimis de Stefan cel Mare la manastirea Zograful, din muntele Athos, are chipul Sfantului Gheorghe, doborand balaurul. Iar acest chip al Sfantului, doborand balaurul, a fost la noi ca un rasunet si ca o chemare a poporului la lupta crestinilor impotriva balaurului vremii, adica a paganilor otomani si impotriva diavolului.

O dovada este si rugaciunea lui Stefan cel Mare, scrisa pe steagul sau: “O, luptatorule si biruitorule, mare Gheorghe, in nevoi si in nenorociri grabnic ajutator si cald sprijinitor, iar celor intristati, bucurie nespusa, primeste de la noi aceasta rugaminte a smeritului tau rob, a Domnului Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Tarii Moldovei. Pazeste-l pe el neatins in lumea aceasta si in cea de apoi, pentru rugaciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca sa Te preamarim in veci. Amin. Si aceasta a facut-o in anul 7008 (1500), in al 43 an al Domniei Sale.”

FOCUL VIU (Ajunul Sf. Gheorghe)

Datina reprezentativa in calendarul pastoral, “Focul viu” este un ritual arhaic practicat pana nu de mult in majoritatea satelor romanesti din Bucovina, Maramures, Apuseni, Tara Zarandului, Campia Transilvaniei (Valea Muresului, Turda), dar si in cateva localitati din judetele Buzau si Ilfov. La inceputul primaverii, de regula in ajunul zilei de Sf. Gheorghe (patronul tuturor animalelor), “Focul viu” trebuia aprins de feciori fie prin gospodariile din sat, fie sus la stanile de pe hotar, acolo unde urmau sa pasuneze animalele toata vara.

Procedeele de aprindere a “Focului viu” sunt diferite de la o zona etnografica la alta. Indiferent de localitate, datina impune insa folosirea exclusiva a lemnului si a unei bucatele de iasca; fara cremene si fara chibrituri. Prin frecarea a doua lemne uscate, din esente tari, sau prin rasucirea tot mai accelerata a unei nuiele, cu ajutorul unui vartej, intr-un lacas special facut in tocul usii, se obtin primele scantei ale “Focului viu”. Cand fumul incepe sa se ridice, oamenii sa-l dirijeze spre grajdul vitelor deoarece exista credinta ca fumul “Focul viu” are capacitatea de a “curata vitele” si de a le proteja de actiunea nefasta a strigoilor care incearca sa le fure “mana”; sa le distruga lactatia si calitatea laptelui.

Dupa “curatirea” simbolica a turmelor, tinerii si copiii care au asistat la ceremonialul purificarii prin fum/”Foc viu” a vitelor, incep si ei a sari peste foc, in aceeasi credinta ca acesta ii va proteja de “rele si necazuri”, facandu-i “usori si sprinteni”, peste an.

Curatirea/purificarea” oamenilor si a turmelor echivaleaza in spiritualitatea traditionala romaneasca cu “biruinta luminii (Soarelui, al carui substitut simbolic este focul) si a caldurii de primavara asupra intunericului si a frigului de iarna”. In aceasta credinta isi afla radacinile si prescriptia ca “Focul viu” nu trebuie sa se stinga niciodata”. Odata aprins, el este intretinut si pastrat cu mare grija intrucat “la casa sau stana unde arde Focul viu este mare noroc si nimic rau nu se poate apropia de dansa”.

Imperativ de ordin cutumiar, aceasta convingere exprima, dincolo de gandirea magica, un aspect practic, izvorat dintr-o realitate concreta: izolarea stanilor si chiar a locuintelor din zonele pastorale romanesti, aflate la altitudini cuprinse intre 800-1100 metri. In conditiile economiei traditionale, stingerea focului reprezenta o adevarata problema, iar recuperarea sa era foarte dificila. Din aceste movite, pedepsele pentru cei ce se faceau vinovati de stingerea/pierderea “Focului viu” erau foarte aspre, obligandu-i nu numai la reaprinderea lui ci chiar si la plata unor despagubiri materiale: trebuiau sa dea cate o “oaie grasa”.

Cand “Focul viu” se aprindea in vatra satului, la un loc dinainte ales (Bucovina) tinerii trebuiau sa aduca lemnele in secret, “fara a sti unii de altii”. Cand se adunau seara, fiecare se mira, de unde a aparut acea gramada de lemne, ca si cum ei nu ar fi contribuit la realizarea ei. Aprins prin metodele rituale acest “Foc viu” era intretinut pana noaptea tarziu, tinerii jucand imprejurul sau si indemnandu-se a-l sari prin strigaturi: “Sai Gheorghita, sai Gheorghita,/ Din ocol pan’ la portita/ Si-mi apuca o oita,/ De-i pute si o miorita./ Una mie, / Una tie,/ Sa ne fie,/ Pentru-a noastra veselie.”

Inainte de a parasi aceasta petrecere, fiecare participant lua cate un taciune din “Focul viu” pentru a-l duce la casa lui. La stani, din cenusa unii pacurari stiau sa prepare, impreuna cu diverse plante, lapte si grasime, “leacuri” eficiente pentru tratarea unor boli ale animalelor si ale oamenilor, dezvaluind astfel si latura curativa a “Focului viu”.