Dincoace de gardul raiului

 
 
Gardurile au în mod tradiţional funcţiunea descrierii şi protejării proprietăţii. Ele pot să mai aibă şi o funcţiune estetică, ca anexă a primelor două. În mod firesc o discuţie despre acest subiect s-ar putea opri aici, însă la noi la români, se întâmplă ca şi cu alte lucruri, ca umilul obiect să primească importanţă şi semnificaţii deasupra condiţiei lui. Avem garduri peste tot şi unde le este şi unde nu le este locul. Fiecare este personalizat, exprimă ceva din însuşirile şi gustul estetic a celui ce l-a creat. Multe dintre ele dau măsura concurenţei dintre vecini, care se exprimă şi în înălţimea, forma şi culoarea gardurilor. Multe dintre satele noastre văzute de pe şosea par a fi expoziţii vii în care fiecare sătean şi-a arătat potenţa financiară, imaginaţia sau neajunsurile în a ridica propriul gard. Evident, senzaţia este una de neorînduială, de kitsch şi lipsă de bun simţ şi măsură. Orăşenii nu se lasă nici ei mai prejos, de la o casă nou construită la alta, gardurile se diferenţiază şi de multe ori eclipsează prin impozanţa şi unicitatea lorcasele însăşi sau proprietăţile.
 În principiu proprietatea este apărată şi garantată prin lege, chiar prin legea supremă, Constituţia. Mulţimea gardurilor care se construiesc la noi în ţară ne dă de gândit asupra încrederii pe care oamenii din această parte de lume o au în lege. Am îndrăzni, având în vedere doar acest indicator, să sugerăm ca ipoteză de lucru că românii nu au mai deloc încredere în lege şi în instituţiile care există pentru a o aplica. Popor fremătător, creativ şi unde este locul şi cazul şi unde nu, al nostru multiplică estetica gardurilor făcând din ele cărţi de vizită, blazoane ale proprietăţilor. Un efort financiar şi constructiv inutil şi de prost gust, care nu face decât să ridice neputinţa creatoare la rang de gest arhitectural. O casă este făcută pentru a fi locuită şi mai mult, omul locuieşte golul din casă şi nu plinurile, zidurile ei. Ori în acest context a investi sume mari şi creativitate în garduri şi nu în grădini mi se pare un neajuns evident al felului în care contemporanii noştri gândesc locuirea. Grădinile şi curţile trebuie să funcţioneze atât interior pentru proprietar, cât şi exterior pentru trecător. Impozanţa gardului nu numai că nu ajută la transferul estetic interior-exterior, dar aproape că le anulează pe amândouă. Despre nevoia omului de a se limita, despre refuzul de a comunica cu ceilalţi, despre liniştea mărginirii şi statuării în convenţii, ne vorbesc de asemenea aceste mari investiţii arhitecturale ale contemporaneităţii. Nevoia de îngrădire va duce inevitabil la izolare, la dispariţia spaţilor publice şi a locurilor de întâlnire firească şi de comunicare cotidiană.
O ţară cu oameni liniştiţi şi împăcaţi care îşi văd fericirea în fiecare zi este una dezgrădită. Oare câte garduri o fi având Raiul? Eu zic că unul şi bun.