Făurirea societăţii socialiste multilateral televizate…

… şi întoarcerea României spre comunism. Acestea sunt obiectivele – unul, social, celălalt, mental – către care părem a tinde chiar şi în absenţa Partidului unic (ce-i drept, clonat în partide mai mici). E concluzia neoficială şi nerostită a sondajului de opinie intitulat “Atitudini şi opinii despre regimul comunist din România”, realizat de CSOP şi dat publicităţii săptămâna trecută.

Două rezultate ale acestui sondaj nu le-aş fi anticipat niciodată. Primul este totalul celor care spun că au avut de suferit personal de pe urma regimului comunist: 5%.

Al doilea îi cuprinde pe românii care “nu ştiu” sau “nu răspund” dacă în familia lor sau printre rudele apropiate au existat, între 1945 şi 1989, persoane acuzate că ar fi fost chiaburi, moşieri, duşmani ai poporului, susţinători ai partidelor istorice sau ai legionarilor, cu origine “nesănătoasă” etc: 94%.

Dacă ne-am lua după aceste cifre, 1989 a fost o întâmplare nefericită, dacă nu chiar o eroare de nedescris.

Diagnosticul. În primul caz, amnezie, negare, estompare, lipsă de repere şi, de ce nu, prostie. În al doilea caz, putem desluşi boli mult mai grave: teamă, pe de o parte (de ce să nu răspunzi unei asemenea întrebări?), iar, pe de altă parte, vid de comunicare între generaţii (să existe, oare, familii neatinse de represiune sau care n-au avut pe nimeni în categoriile enumerate?).

Ce ne spun aceste boli? Că memoria celor care s-au împotrivit comunismului n-a fost reabilitată, pentru că asta ar fi însemnat ca atitudinea lor să redevină nu doar normalitatea, ci chiar model de urmat; că părinţii şi bunicii fie au tăcut timp de 21 ani cu privire la propria micro-istorie din comunism, fie le-au prezentat-o urmaşilor în culorile calde ale nostalgiei şi în dimensiunile inconştiente ale propagandei victorioase.

Alternativa. Până în 1989, exista dedublare: în public minţeai, acasă mai spuneai adevărul. La serviciu sau la şcoală te prefăceai că eşti “soldat disciplinat al partidului” sau, eventual, râdeai la bancuri (ca dovadă a curajului), dar în familie vorbeai despre visuri şi ascultai posturi de radio “reacţionare”.

Compromisul cotidian era însoţit de supape în viitor (“măcar copiilor să le fie bine”) sau de refugii care adormeau vinovăţia (exemplul perfect: “refugiul în cultură”).

Acum, din sondajul CSOP reiese că mediul familial s-a transformat în uzină a regretelor şi a comparaţiilor care favorizează trecutul. Cu alte cuvinte, situaţia s-a inversat, iar spaţiul public ar trebui să asigure echilibrul; din mass-media şi de la aşa-numiţii “formatori de opinie” ar trebui să se audă argumentul libertăţii.

În fapt, presa, per ansamblu, nu face decât să susţină, conştient sau iresponsabil, procesul subteran de întoarcere mentală către comunism. Iar principalul vinovat este televiziunea.

*

Continuarea poate fi citită aici.