Iustin Panţa: Ce frumos arde focul tău

„După ce am mai pus cîteva lemne pe focul din sobă,

Ce frumos arde focul tău, a spus ea.

Am stat un timp şi-am vorbit despre lucruri simple.

Dar cuvintele, Ce frumos arde focul tău,

tonul vocii, gestul sapienţial

şi blînd al capului, mai ales

pronumele «tău» –

toate astea au rămas: liniştea şi simplitatea

adîncă a lucrurilor;

iarăşi: numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată

Este scena care a provocat peste alte cîteva săptămîni întîmplarea face să locuieşti chiar în piaţeta unde se instalează parcul de distracţii al copiilor, s-au montat mecanismele – maşinuţe electrice, cutia cu manetă, caruselul – o femeie frumoasă din metal, cu mîinile ridicate, de fusta căreia sunt prinse băncuţele unde se aşază copiii ca să fie rotiţi în cercuri suitoare/ coborîtoare. Doar că motorul caruselului nu funcţionează, femeia mecanică stă imobilă şi cu faţa-i enormă priveşte fix spre fereastra ta, într-o noapte, deschizînd-o, ai fost copleşit, ca sub o stare de hipnoză, de imobilitatea chipului şi privirii ei, de atunci nu mai aeriseşti dimineaţa, nu mai priveşti seara pe geam – ştii că ea continuă să te privească în ăst timp

întîmplarea dintr-o noapte, în cartierul meu

de la marginea oraşului

cînd o pană de curent ne-a lăsat în întuneric,

singuri, în camera strîmtă.

Nu aveam la îndemînă decît jarul ţigării şi brusc am

simţit nevoia să-i văd faţa.

Şi atunci i-am purtat ţigara în jurul chipului –

figura ei era, cufundată în fumul şi lumina aproape

inexistente ale ţigării,

doar un halou, faţa ei mai reprezenta doar privirea,

Cred că suntem prieteni acum, i-am spus în camera

din cartierul de la marginea oraşului,

era replica mea la Ce frumos arde focul tău”.

Din volumul " Ce frumos arde focul tău"