…Lapte şi miere sau lacrimi şi sudoare?

Pentru politicianul de azi, alegerea pare de domeniul evidentei: vreti sa fiti sanatosi si bogati sau saraci si bolnavi? Ce alternativa mai e si asta?
Nu e nici o noutate: traim vremuri in care distanta dintre democratie si demagogie s-a subtiat pana aproape de nefiire. N-ar fi pentru prima data. De la vechii greci incoace, in spatele oricarui experiment democratic a licarit, amenintator, cate un cerc vicios, cate un ouroboros – un sarpe care-si inghite propria coada. Politicienii vor sa fie alesi. Ca sa fie alesi, trebuie sa fie placuti electoratului. Ca sa fie placuti electoratului, trebuie sa ii spuna ceea ce (cred ei) doreste acesta sa auda. In consecinta, electoratul, pamperizat si rasfatat cu promisiuni dintre cele mai nerusinate, incepe sa se obisnuiasca. Pentru a-i mentine treaz interesul, politicienii pluseaza la capitolul promisiuni. Electoratul se prosteste din ce in ce mai tare: inghite, cu seninatate, orice gogoasa electorala, ba mai si cere din ce in ce mai multe si din ce in ce mai umflate. Vorba lui Eugen Ionescu: „Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios“.

Asa se face ca ne-am trezit bombardati de autostrazi suspendate, al 13-lea salariu, dublarea pensiilor, mii de km de autostrada dati gata in patru ani, sute de gradinite s.a.m.d. Doctrinele politice si-au pierdut importanta. Cand vine vorba de promisiuni electorale, nici unul dintre politicieni nu vrea sa ramana mai prejos.

Popularitatea e echivalata cu populismul, iar noi inghitim totul, hulpavi, ne stergem pe bot si mai cerem un supliment. Fiind vorba despre un cerc vicios, aratatul cu degetul n-are nici un rost. Noi putem da vina pe politicieni (ca e mai comod), ei pot arata spre noi acuzand-ne de ipocrizie. Cercul vicios n-are inceput si sfarsit, iar ouroborosul nu e peste sa spui ca „de la cap se-mpute“. Pentru ouroboros, capul si coada sunt unul si acelasi lucru. Orice sarpe, insa, fie el si ouroboros, are un nas. In cazul acesta, e vorba despre premisa de la care se pleaca in exercitiul democratic – si anume ca electoratul voteaza doar purtatorii de promisiuni bune, ucigand orice mesager al vestilor proaste. Pare de domeniul evidentei: oamenii vor sa li se promita ca vor fi sanatosi si bogati, nu saraci si bolnavi – nu? Nu neaparat. In 13 mai 1940, cand a preluat sefia guvernului, Churchill a declarat in parlament: „I have nothing to offer but blood, toil, tears, and sweat“ („N-am de oferit decat sange, truda, lacrimi si sudoare“). Mai tarziu, tot el avea sa spuna despre englezi ca „they do not mind hearing bad news“ („nu-i deranjeaza vestile proaste“). Dar ca aceasta capacitate de a confrunta, fara lesinuri, realitatea nu reprezinta o particularitate britanica o demonstreaza alti doi oameni politici care, fiecare in felul sau, au influentat decisiv istoria lumii – Garibaldi si Hitler. Cand, in 30 iunie 1849, guvernul scurtei Republici Romane a votat sa capituleze – armata franceza se apropia de Roma –, Garibaldi n-a incercat sa le promita sustinatorilor sai laptele cu mierea. Dimpotriva: „Non offro ne paga, ne quartiere, ne provviggioni. Offro fame, sete, marce forzate, battagle e morte“ („Nu va ofer nici plata, nici adapost, nici provizii. Va ofer foame, sete, masuri fortate, lupte si moarte“). Oamenii l-au urmat, totusi. George Orwell, pe de alta parte, facea urmatoarea observatie: „Daca socialismul si chiar capitalismul… le-au promis oamenilor un trai bun, Hitler le-a spus «va ofer lupta, primejdie si moarte», iar ca rezultat o intreaga natiune i-a cazut la picioare“.

Mi se va spune ca atunci altele erau vremurile. Ca era razboi sau ca razboiul plutea in aer si-atunci oamenii se mobilizeaza altfel. Ca, in vremuri de pace, nici un politician intreg la minte nu-si va risca intreaga cariera spunandu-le oamenilor adevarul verde-n fata sau oferindu-le doar sacrificii si truda. Mai ganditi-va o data. Barrack Obama nu si-a castigat popularitatea doar propunand „speranta“ („hope“), cum fals il prezinta mass-media din tara. In toate discursurile, fara exceptie, a subliniat ca nici o schimbare fundamentala nu se va face peste noapte si ca ea nu va fi posibila fara sacrificiile si eforturile fiecarui american. Mai mult, a fost singurul politician care si-a „permis“ sa le atraga atentia negrilor ca metoda autovictimizarii nu poate continua la nesfarsit si ca, dincolo de ceea ce societatea poate face pentru ei, fiecare familie trebuie sa fie atenta cum isi creste si educa progeniturile. Spre marea surpriza a analistilor, toate interventiile sale au fost intampinate cu aplauze si urale.
Va spun: nici romanii nu sunt mai prejos. Faptul ca propunerile electorale se supraliciteaza azi pana la desantare demonstreaza ca e vremea pentru o modificare de strategie. Primul politician roman ce va realiza ca lumea s-a saturat de „lapte si miere“ – si va actiona in consecinta – nu va avea decat de castigat. Noi, asisderea. Vom redescoperi – poate cu surprindere, dar cu siguranta si cu placere – ca suntem oameni mari, capabili sa gustam viata asa cum este, uneori amara, fara a cere, la fiecare pas, acadele.

(NOTA: Am publicat acest text in Money Express in 2008-08-05, pe cand criza mondiala de abia incepuse sa-si arate coltii si putini o luau in serios. Evident, atunci nu m-a ascultat nimeni. Astazi, e prea tarziu – Va urma, insa. Nu m-am oprit atunci, de ce m-as opri acum, nu? )