Laşii din ţinutul Herta. Müller

“Suportăm să spunem şi, la rigoare, să ni se spună că nu suntem destul de harnici, destul de iscusiţi, destul de ştiutori, destul de îndemânatici. Ceea ce nu putem tolera e să spunem şi, mai cu seamă, să ni se spună că suntem moralmente precari, că suntem corupţi, necinstiţi, discutabili din unghi etic”, scria Andrei Pleşu în cartea sa din 1988, “Minima moralia”.

“Sau laşi”, aş adăuga acestei înşiruiri. Nici cu acuzaţia de laşitate nu ne prea împăcăm. O triplă confirmare, decepţionantă, a venit de curând din partea unor intelectuali notorii – Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu şi Nicolae Manolescu, ofuscaţi peste măsură de radicala Herta Müller.

Declaraţiile pe care scriitoarea germană le-a făcut la Bucureşti, în special cele din dialogul purtat cu Gabriel Liiceanu la Ateneu, au redeschis, din fericire, o dezbatere care părea muribundă, cea privind compromisurile din timpul comunismului. Pe scurt, ea spune că aşa-zisul “refugiu în cultură” al elitelor româneşti nu poate fi considerat o formă de rezistenţă şi că mult prea puţini intelectuali au avut curajul de a protesta.

“Dacă ar fi fost foarte mulţi care să deranjeze această dictatură, ea nu ar fi putut să se facă tot mai sinistră”, a spus Herta Müller, citată de “România liberă”.

Temeiul acestei acuzaţii îl reprezintă ideea – simplă şi infailibilă – că nu există nimic mai important decât viaţa. Nimic nu poate compensa distrugerea a milioane de vieţi. Nimic nu le mai poate reda acelor oameni tinereţea sau visurile. Arta, cultura, creaţia, în niciun caz.

Din această perspectivă limpede, reacţiile celor trei scriitori menţionaţi – care nu au luat apărarea “poporului”, cum s-ar putea crede, ci şi-au simţit vizată propria imagine etică (publică şi de sine) – constituie manifestări “de manual” ale laşităţii deghizate:
1) autoamăgire; 2) by-pass logic; 3) “Uite cine vorbeşte”. Să le luăm pe rând.

*

Continuarea poate fi citită aici.