…lungul drum al scuzelor spre iertare (sau Unde Boc si unde crapa)

…pornisem pe drumul acestei intortocheate idei cu gandul de a scrie ceva despre Emil Boc. Intamplarea a facut sa-l cunosc pe actualul premier inca de pe vremea cand era doar aspirant la statutul de politician, asa ca nadajduiesc sa nu gresesc daca-l caracterizez ca om fundamental cinstit. Slabiciuni, momente de “cadere” avem cu totii – unii mai multi, altii mai putin. Asta nu inseamna ca putem fi cu totii varati, in devalmasie, in aceeasi oala. Unii oameni mint precum respira – natural, fara efort si fara remuscaturi ale duhului launtric. Altii mai eludeaza adevarul, il mai infrumuseteaza sau, la rastimpuri, il schilodesc de-a dreptul cata vreme au impresia ca o fac pentru un bine mai mare. Amintiti-va doar cum v-au crescut parintii sau cum va cresteti copiii si parintii (da, da, si parintii “se cresc”:) - de multe ori, cu minciuni bine-intentionate.

Situatia omului politic e relativ asemanatoare: si el are de furca – de unde o mai veni si expresia asta? de la a avea mult de lucru fara prea mult spor? – cu un electorat mai degraba infantilizat: oameni ce-si creeaza simpatiile sau antipatiile politice pe criterii mai degraba obscure, spre disperarea sociologilor si a profesionistilor in marketing politic; oameni carora, aidoma parintilor sau copiilor, nu-ti poti permite sa le spui adevarul verde-crud in fata, pentru ca nu ti-ai face rau doar tie insuti – le-ai face rau si lor. Nu poti, insa, nici sa-i minti de la obraz – uite o alta expresie care demonstreaza ca am ramas in continuare, de bine – de rau, o cultura a rusinii. Trebuie gasita o balanta. Or balanta, prin definitie, presupune un echilibru instabil, deschizand astfel posibilitatea criticii.

“De ce nu-si cere Emil Boc scuze?” – m-am intrebat initial. “De ce nu-si cer politicienii, in general, scuze?” – a fost al doilea pas al intrebarii. “De ce nu vine nici unul in fata sa spuna <natiune, popor, dragi alegatori, imi cer scuze, am gresit; nu m-am ridicat la inaltimea ateptarilor>”? “De ce suntem asumati de catre toata lumea ca un electorat infantil(izat) ce nu trebuie daramat sufleteste cu realitatea ca nu exista iepurasul de Paste sau Tooth Fairy, aka Zana Dintilor?”

O prima explicatie ar fi la mintea cocosului – politicianul cu pricina ar pierde voturi. Suparat precum vacarul pe sat (superbe, totusi, aceste expresii pe cale de disparitie!), electorul s-ar imbufna si i-ar refuza votul: “Cum? Un politician care recunoaste ca a gresit e aidoma unui cal care marturiseste ca nu poate fugi, sau unei vaci care-ti mugeste ca nu poate da lapte? Ce fel de marketing la targul animalelor mai e si asta? Cine mai cumpara asa ceva?” [Nota: Intru ilustrare, imaginati-vi-l, pentru o clipa, pe Ion Iliescu asumandu-si greselile de la mineriade, si-n general, pentru cam tot ce s-a intamplat din '90 pana prin '96.] Las, deocamdata, la o parte slabiciunea argumentului. Daca ar fi cu adevarat aplicabil functional la orice nivel dincolo de ferma, nimeni nu ar mai face copii sau nimeni nu si-ar mai ajuta aproapele. Nici macar la nivel de ferma, dupa cum o stie orice om crescut la tara, acest argument nu functioneaza impecabil. Orice taran care se respecta are in batatura un caine schiop, o vaca stearpa sau o martoaga oloaga – crutata, chipurile, doar pentru bucuria nepotilor. Daramite in alte domenii.

Las la o parte si explicatia conform careia romanii (sau electoratul, in general) nu au apetenta pentru slabiciunea manifesta. Aici contra-argumentul ar fi simplu: slabiciunea declarata nu e totuna cu slabiciunea manifesta – dimpotriva. Un spartan lacrimand o data in viata e mai “barbat” decat un manelist sau un rapper care-si baga, declarativ, ce are mai la-ndemana, dar scanceste si atunci cand face vreun cancer sau cand primeste vreo amenda.

Inclin sa cred ca politicianul – Emil Boc sau oricine altcineva va pofteste inima (y compris mogulii, cu Vantu-n frunte, care-s mai politicieni decat politicenii si cand – sau mai cu seama cand – tac) - nu-si cere din principiu scuze in primul rand pentru ca asta l-ar obliga la nepermise specificitati si, implicit, la insuportabile corectii. E lesne sa spui “am gresit, imi pare rau“, asa, in general. Problema lui “imi pare rau” este ca te infrunta cu o consecinta logica: “Imi pare rau pentru gestul X, nominalizarea Y sau declaratia Z“. Or, de X, Y si Z trebuie sa te feresti ca dracul de tamaie.

Spre deosebire de promisiuni – care, paradoxal, nu obliga politicianul la nimic – scuzele o fac cu varf si-ndesat. Am gresit la X, Y sau Z presupune, logic, ca vei schimba X, Y sau Z cata vreme iti sta in putinta. Daca nu iti sta in putinta, trebuie din nou sa iti ceri scuze si sa explici de ce prin argumentele X, Y, Z, s.a.m.d. Vorba lui Ionesco “Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios“.

Buuun. Acum, ca ne-am facut incalzirea, putem intra la lucrurile mai serioase – noi insine. Pentru ca nu putem discuta problema scuzelor la politicieni fara a discuta despre problema scuzelor noastre. Or aici, intrebarea se ramifica: (a) de ce nu ne mai cerem scuze si (b) care si de ce este diferenta intre a-ti cere scuze si a-ti cere iertare.

(Va urma)

P.S.: V-am avertizat, nu-i asa?, ca e o idee intortocheata; oricum, imi cer scuze. Si iertare.

vezi toate articolele de Alin Fumurescu