…măcar de-am suferi ca nişte cîini!

…in sine, suferinta e tacuta. Nu poate fi articulata verbal. Poate fi gemuta, poate fi strigata, poate fi scrasnita. Dar nu poate fi vorbita. E precum culoarea rosie. Se poate vorbi despre suferinta, se poate aproxima prin comparatii mai mult sau mai putin izbutite (precum “culoarea rosie e fierbinte”), prin metafore mai mult sau mai putin inspirate, dar nu poate fi comunicata prin cuvinte. Nu poate fi transmisa ca atare prin viu grai. Prin cuvinte, ii poti doar semnala prezenta, dupa cum prin cuvintele despre rosu ii poti atrage atentia unui orb din nastere asupra unui univers caruia lui ii ramane necunoscut – universul culorilor. O lume pe care, vorba lui Heidegger, o poti dezvalui doar ca ascuns. Nu e putin, dar nici nu e mare lucru.

Nu intamplator, forma suferintei impinsa dincolo pana si de puterile imaginatiei nu e doar tacuta. E muta de-a binelea. Nu mai poate scoate nici macar sunete. Nu mai poate geme, nu mai poate striga. Poate doar deschide gura precum Al Pacino in Nasul (3?) pe treptele operei unde ii este impuscata fiica - o imagine foarte probabil inspirata din tabloul “Strigatul” (mut) al lui Edvard Munch. Sunetul iese din gatlej mult mai tarziu, de-abia cand durerea devine, cat de cat, omeneasca, deci suportabila.

Inseamna asta cumva ca suferinta nu poate fi comunicata? Nicidecum. Lasand la o parte clasicii, chiar si modernii au fost nevoiti sa recunoasca existenta a ceea ce s-a numit, mai cu sfiala, ba empatie, ba simpatie, ba compatimire. Patimesc alaturi de tine, impreuna cu tine. Pana la un punct cel putin, iti pot simti durerea, chiar daca nu o pot “rationaliza”. Dovada faptului ca suferinta nu poate fi verbalizat-rationalizata e faptul ca nu putem simti, nu putem suferi o suferinta abstracta. Stim ca oameni, copii chiar, mor de foame, de SIDA, de cancer, in accidente de masini, in fiecare zi, in fiecare clipa. Teoretic, acum, in clipa in care eu scriu si-n clipa asta, in care dumneavoastra cititi, cineva sufera. Multi sufera. Suntem simpatetici cu aceste suferinte – la modul teoretic, insa. Putini sunt cei care nu mai pot iesi pe o terasa, la o bere, afland despre un nou atac sinucigas la capatul celalalt al planetei. Putini cei carora le sta zilnic macarea in gat, la propriu, stiind cati copii mor de foame. Si-atunci empatia se manifesta, daca se manifesta, printr-o donatie.

Suferinta are nevoie de o fata, de un chip. Suferinta nu lucreaza cu numere abstracte, ci fata catre fata. (Nu degeaba politicienii – mai nou si cei romani – au inteles ca exemplele trebuie sa fie concrete: “M-am intalnit cu Aneta, o femeie bolnava de cancer care ii creste singura pe Ionel, Vasile si Aurel” are intotdeauna o priza mai mare la public decat “exista femei singure, cu trei copii, care nu-si permit o asigurare medicala”.)

Avand in vedere cele mai de sus, cum se explica aceasta inflatie a vorbirii despre suferinta, la care asistam in ultimul timp? O explicatie, de buna seama, o reprezinta aproperea suferintei: scaderile de pensii, de salarii, pierderea locului de munca, dar si inundatiile nu sunt la mii de kilometri distanta, ci la coltul strazii, uneori chiar in scaunul din care cititi aceste randuri. Multi dintre cei afectati au nume si chip. Ne cunoastem. Ii cunoastem. Pe altii, pe multi altii, ii vedem la televiziune. Le citim povestile individuale in ziare. Putem relationa. Mai exista, insa, si o alta explicatie, pentru toata aceasta vorbarie devalmasita despre suferinta. Una ceva mai putin magulitoare, dar pe care – oameni mari fiind – ar trebui sa fim pregatiti s-o privim in fata.

Pentru ca nu are legatura cu rationalizarea verbalizata, suferintei i se potrivesc mai degraba faptele, decat cuvintele. Faci ceva – pansezi, dai apa, aduci medicamente, ii imbraci pe cei goi. Daca vorbesti, o faci pentru a mangaia, pentru a alina. Iti reduci cuvintele la strictul necesar – din respect pentru suferinta celuilalt, pe care tu, unul, o poti doar aproxima. In nici un caz, pentru a contribui la corul vaicarelilor – majoritatea de pe margine.

Exista un punct dincolo de care vorbitul despre suferinta nu mai are nimic de-a face cu suferinta, ci se hraneste din ea. Un punct dincolo de care din partasi ai suferintei, ne transformam in sacali ai ei. Punctul dincolo de care incepem sa ne infruptam din suferinta. A vorbi prea mult despre suferinta altuia inseamna ca ai incetat s-o mai simti si ai inceput s-o rationalizezi. Mai mult, inseamna ca ii negi demnitatea. Cauzele acestei devalorizari a suferintei, prin inflatia vorbitului despre de pe margine, sunt prea complicat amestecate pentru a le lamuri aici. Poate alta data.

Deocamdata, sa mai observam un lucru cat se poate de simplu: “sufera ca un caine“, auzi in stanga si-n dreapta, subtextul fiind “sufera mai mult decat ar trebui sa-i fie ingaduit unui om sa sufere“. Nimic mai gresit! Dupa cum orice posesor de caini poate depune marturie, sensul expresiei este complet denaturat.

E constatat stiintific, e confirmat din proprie experienta. Un caine sufera, dar nu sufera ca sufera. Omenitatea noastra vine la pachet cu niste complicatii – multe cu doua taisuri. Dupa cum noi nu doar vrem, ci mai si vrem sa vrem – sau vrem sa nu vrem – (de aici dovada fundametarii gresite a oricarui sistem politic pe o inexistenta ca atare “vointa a individului”), noi, oamenii, nu ne “multumim” doar sa suferim. Noi suferim ca suferim. Exista o componenta subiectiv-emotionala care ne complica si multiplica suferinta.

Am caine otravit, care a scapat la mustata de moarte. Caine lovit de masina, care a scapat la mustata de moarte. Caine cu parvovirus, care a scapat la mustata de moarte. Chiar astazi (in fine, ieri), doi dintre cainii au fost zdravan raniti de un racoon, in padure (nici racoonul nu s-a simtit foarte bine, ba dimpotriva). Niciodata, insa, nu i-am vazut “vaicarindu-se”. Un caine care sufera o face cu o demnitate care, de multe ori, ma rusineaza. Sta si sufera. Nu se agita, nu latra, nu urla de durere. Cel mult – si asta extrem de rar – scanceste. (De schelalalit de durere, un caine schelalaie doar in primul moment – cel de durere, nu cel de suferinta, care presupune o durere prelungita, uneori monotona, alteori mai putin). In rest vrea sa fie mangaiat la rastimpuri si lasat in pace. Atat. Cainele nu isi plange singur de mila, oamenii isi plang. Cainele nu va zice “mi-am rupt piciorul si sufar nu doar de la durerea osului rupt dar si la gandul ca uite, tocmai mie sa mi se intample una ca asta, si tocmai acum, cand aveam alte planuri, si cat ma va costa doctorul si – mai ales – cat va ma mai durea de acum inainte, saracul de mine!”. Cainele nu sufera de anticipatia durerii ce va sa vie. Se multumeste cu cea pe care o simte atunci. Si, daca sufera pentru altceva, pentru tine sufera, nu pentru el.

O lume in care oamenii ar suferi ca niste caini, ar fi o lume in care suferinta ar fi, de multe ori, ceva mai bine gestionata.

PS Inutil sa mai precizez, n-am intrat aici in gestionarea suferintei din punct de vedere teologic, atat inlauntrul diferitelor confesiuni crestine, cat si prin comparatie intre crestinism si celelalte religii – desi subiectul e mai mult decat fascinant. Suficient sa ne reamintim ca Iisus nu mai tine predica de pe Munte si nu mai spune parabole din momentul in care Isi incepe Patimile. Strigatul de la sfarsit, “Eli, Eli, lama sabachthani!” e – conform tuturor interpretarilor – dovada irefutabila a omenitatii Lui. Desi nu le era adresat oamenilor.
 

Cine este Alin Fumurescu, şi alte texte semnate de el, puteţi citi aici