Moartea domnului Ştefănescu

Marţi, la ora la care un bărbat pustiit de boală se arunca de la etajul 5 al Spitalului Militar din Bucureşti, la vreo 600 de kilometri depărtare murea odată cu el, într-o sală de cinema în care aproape nimeni nu-i înţelegea limba, domnul Lăzărescu Dante Remus.

În sală erau doi-trei români, dintre care unul, revăzând filmul, se tot întreba dacă există compasiune, dacă e posibil cu adevărat să fii alături de cineva, dacă nu cumva o viaţă nu e niciodată îndeajuns pentru a învăţa să treci de bariera instinctului de conservare.

“Eu nu mor, moare celălalt”, asta se petrece în inconştientul nostru şi în acest reflex trebuie să lovim când suntem martori ai suferinţei finale. “Eu am să trăiesc mai departe, asta-i viaţa”, şi continuăm să ne vedem de propria iluzie, pentru că e omeneşte.

Dar măcar atât putem să facem, să ne întrebăm acum, chiar dacă e prea târziu, ce-o fi simţit acel om pe care milioane de-ai noştri îl respectaseră şi-l purtaseră către victorie, unul dintre puţinii care mereu se vor putea numi “căpitan al României”, ce-o fi simţit când se vedea jumătate din bărbatul care fusese, lipsit de acel vuiet însufleţitor al mulţimii, realizând că nu mai poate să învingă, că această partidă e peste puterile sale, rugându-se pentru orice minut de prelungire în care s-ar mai fi putut întâmpla o minune?

Domnul Ştefănescu Costică nu se mai putea apăra şi rămăsese singur.

Iar noi ştim, fiecare, cum e să rămâi singur. Am fost, fiecare, măcar o dată în apropierea acelui abis, am simţit măcar aşa, în treacăt, izul sufocant al lumii părăsite de toţi ceilalţi. Numai că lor, celor care aduc fericire multor milioane şi care sunt iubiţi pe măsură, lor le e mult mai greu.

Să ne imaginăm doar atât: că, atunci când suntem încurajaţi de un grup de oameni, se produce un misterios transfer de energie. (Ştiinţa va arăta, cu siguranţă, că acest lucru e adevărat, dovada cea mai la îndemână fiind efectul aplauzelor şi al susţinerii asupra oricui). E valabil în cazul actorilor ori al politicienilor, când sunt pe val, dar cel mai bun exemplu par a fi, totuşi, sportivii, pentru că ei ne dăruiesc bucurie pură, nemediată de educaţie, de nevoi sociale sau de complicate filtre hermeneutice.

Dar ceea ce nu ne putem imagina e sentimentul de după pierderea acelei energii. Putem doar să bănuim reintrarea în anonimat, inutilitatea, melancolia, izolarea şi căutarea unui sens compensatoriu. Şi mai putem să bănuim că, dacă peste toate astea vine o boală, acea boală, singurătatea acelui om, lupta lui, e un fir de nisip privit de pe altă planetă.

Poate şi de aceea trebuie să existe suflet şi să fie nemuritor. Ca să poată încăpea acolo, inexplicabil, energia bună a oricâtor oameni. Mii, milioane sau miliarde. În fiecare suflet. Şi să nu se piardă. Şi poate că, atunci când s-a uitat în jos, de la etajul 5 al spitalului, domnul Ştefănescu ştia că, orice-ar fi după, oriunde va ajunge, va duce cu el toată dragostea sonoră şi tăcută pe care o primise cândva, când purta banderola pe braţ, în alb-albastrul oltenesc sau în galbenul României.