Neştiuta rivalitate a Bisericii cu presa

Sărbătorile de Crăciun şi de Paşti, precum şi câteva praznice de peste an se numără printre rarele momente când presa găseşte mai mult spaţiu şi timp pentru viaţa Bisericii Ortodoxe. În rest, jurnaliştii abordează din spaţiul religios, cu precădere, subiectele care au potenţial de controversă – motiv de nemulţumire şi dispreţ mocnit în rândul clerului.

Relaţia celor două structuri, Biserică şi presă laică, este una de necunoaştere reciprocă. Or, e păgubos să nu-ţi cunoşti adversarul.

Pentru că despre adversitate e vorba, de fapt: Biserica şi presa particulară îşi dispută – şi nu ştiu în ce măsură sunt conştienţi slujbaşii lor de asta – influenţa asupra credinţelor şi mentalităţilor, cu efecte evidente asupra alegerilor colective şi a tendinţelor societăţii. Nu putem vorbi de “duşmănie”, însă de concurenţă, de rivalitate nedeclarată, cu siguranţă, da.

Încerc, mai întâi, să-mi probez afirmaţia, urmând să detaliez expresiile vizibile ale acestei întreceri neoficiale şi asimetrice.

Ambele entităţi operează cu o oglindă ideală pe care o pun în faţa oamenilor: Biserica poartă cu sine şi ni-L arată permanent pe Hristos, ca model suprem, în timp ce presa raportează evenimentele, zilnic, la standardele unei lumi perfecte din punct de vedere al fiabilităţii şi al moralei. Dacă-şi respectă misiunea, ambele au atât rol de exorcizare, cât şi de corectare a comportamentului.

Dar – şi aici intervin separaţiile care le transformă în concurente – în timp ce prima pregăteşte persoane, a doua lucrează asupra colectivităţilor, nediferenţiat. În timp ce una, prin moştenirea sa, “antrenează” pentru o viaţă viitoare, cealaltă, dată fiind natura sa comercială, vizează îmbunătăţirea acestei vieţi. Biserica păstrează şi aplică o Tradiţie, presa se defineşte prin căutarea şi popularizarea Noului, în toate formele sale.

Răspândirea memoriei versus fascinaţia prezentului, conservare contra progres, veşnicie întrezărită ori dinamism indiferent de obstacole.

Diferenţa fundamentală, însă, depăşeşte această enumerare: Biserica urmăreşte mântuirea, o miză de care presa e totalmente străină, un subiect cvasi-inexistent în ziare sau în programele audiovizuale. Şi e firesc să fie aşa; asta nu pot să priceapă, între altele, reprezentanţii Bisericii care se plâng de conţinutul editorial.

Da, jurnalismul ar trebui să aibă şi rol formator, însă, chiar şi atunci când patronii realizează particularitatea acestei afaceri, obiectivul presei, fie ea şi una responsabilă, rămâne funcţionarea mecanismelor sociale, nu salvarea sufletelor. (În cazul extrem, sufletele nu sunt decât obiecte numai bune de manipulat, mijloace utilizate pentru atingerea scopului de business şi de putere. La fel şi aflarea adevărului, cu “a” mic).

Din această divergenţă de interese decurge adversitatea. Repet: această adversitate e conştientizată într-o măsură destul de slabă printre preoţii şi ierarhii care intră în contact cu presa; dacă ar face-o, ei nu s-ar mai aştepta la susţinere sau la împuţinarea atacurilor. (În tabăra cealaltă, pentru că acţiunea concertată e imposibilă, lucrurile vor continua în acelaşi stil, prin dezinteres şi superficialitate).

Prin această divergenţă se poate explica şi violenţa tuturor dezbaterilor pe teme ireconciliabile precum avortul, homosexualitatea, eutanasia ori implicarea socială a Bisericii. E normal – în sensul de justificat – ca presa să încerce să “muşte” din dogme, deoarece manifestarea sa, fiind sub presiunea efemerului, nu poate fi decât orizontală. E banal, de asemenea, ca un critic al religiosului, al “închistării” şi “habotniciei” ortodoxe, să fie cu atât mai prezent în mass-media cu cât e mai virulent: o regulă simplă a jurnalismului spune că audienţa creşte direct proporţional cu anvergura ţintei.

*

Textul integral poate fi citit aici.