Părintele Justin Pârvu: Să ne rugăm să înmulţească Domnul secerătorii, că sunt puţini

 Părinte, ce ne puteţi spune despre Părintele Adrian Făgeţeanu, care de curând a trecut la Domnul? L-aţi cunoscut în închisoare?
Eu nu l-am cunoscut personal, nu ne-am întâlnit, dar auzisem de el. Părintele Adrian a fost o figură rară în cadrul neamului nostru, pentru că din fragedă copilărie acest om s-a arătat a fi ales de Dumnezeu, pregătit parcă pentru o misiune aparte pentru Ortodoxia românească. Încercările şi întâmplările miraculoase din copilăria lui vin să ne întărească această convingere. Părintele Adrian a fost ales din pântecele maicii sale să fie un ostaş luptător în armata lui Hristos, atât pe plan religios, cât şi pe plan cultural. A fost omul suferinţei, un corifeu al suferinţei, începând cu Antonescu şi până în prezent, el a fost mingea de lovitură a tuturor politicienilor. Este omul care a trăit o viaţă de ascet şi isihast şi a sfârşit ca un mucenic. De aceea pentru noi trecerea lui dincolo este totodată şi o mare bucurie, pentru că s-a dus în împărăţia sfinţilor să formeze buchetul de rugăciune alături de Corneliu Codreanu, pe care Părintele Adrian îl avea ca model, alături de Părintele Petroniu Tănase şi Părintele Arsenie Papacioc şi nu în ultimul rând alături de Părintele Daniil Sandu Tudor, povăţuitorul lui duhovnicesc şi de ceata tuturor sfinţilor români. El a fost un luptător de frunte nu doar pentru ortodoxia românească ci pentru toată Europa creştină. Este un Luceafăr duhovnicesc al pământului României. Şi de aceea Dumnezeu i-a dăruit lungime de zile, deoarece orice zi în plus a Părintelui Adrian era un câştig pentru neamul nostru, prin sfaturile şi rugăciunile cu care a întărit pe mulţi creştini. Mai ales că nu s-a temut de nimic pe lumea aceasta, şi a combătut prin faptă şi prin cuvânt atât ateismul comunist, cât şi ecumenismul, erezia zilelor noastre şi a tuturor rătăcirilor, sectelor care slujesc idealului antihristic new-age. Eroismul său asupra întunericului new-ageist să fie pildă tuturor credincioşilor care vor să înfrunte urgiile antihristice de azi şi de mâine. Pentru noi nu există criză. Singura noastră criză este că nu am fost veghetori ai neamului şi ai tradiţiei noastre ortodoxe, şi am lăsat să pătrundă în mijlocul comunităţii creştine lupi răpitori, fie ei politici, fie religioşi. Păstorii noştri au cam ameţit repede de slava lumească şi nu au putut să se impună în apărarea drepturilor Ortodoxiei, după cum s-ar fi cuvenit. Părintele Adrian îi va smeri în faţa Tronului Dumnezeirii. Noi am avut soarta aceasta nefastă să avem nişte creştini căldicei, cărora chipurile le-a plăcut mai mult liniştea. Pentru că întâistătătorii noştri ne-au dat mereu cu liniştea, cu pacea, cu cuminţenia – virtute pusă la mare cinste în educaţia religioasă ateist comunistă. Dar această falsă cuminţenie nea acoperit toate neghinele pătrunse cu vicleşug în sânul Bisericii noastre şi de atâtea bălării aduse din Răsărit şi din Apus nu am mai avut ochi să le vedem, sau poate ca a fost mai comod să le astupăm. Dar românul nostru, cum am mai spus, nu a fost aşa dintotdeauna, el are sânge de dac şi brâncovenesc, eroi care au luptat cu preţul vieţii nu doar pentru apărarea naţiei noastre ortodoxe, ci am fost poarta dintre Răsărit şi Apus, prin care am oprit aici orice trecere păgână.
Părintele Adrian a îmbinat foarte frumos aceste calităţi creştine, pe care orice creştin e dator să le câştige – rugător trezitor şi mărturisitor neînfricat. Iar dacă îl iubim pe Părintele Adrian dovedim aceasta numai dacă îi vom urma exemplul şi nu vom pune în gura lui false învăţături, ca să ne cadă nouă mai bine. Pentru că sunt mulţi propovăduitori care numai se laudă cu popularitatea Părintelui Adrian, dar în realitate ei sunt lupi răpitori. Suntem aşa de ofiliţi şi oprimaţi încât nu mai deschidem mintea, nu mai deschidem nici ochii, nici gura. Stăm într-o cuminţenie, să-mi fie cu iertare, prostească. Faima cuminţeniei noastre s-a dus peste tot în lume, încât a ajuns străinul să facă glume pe seama acestei cuminţenii a românilor. Părintele Adrian a fost aşa de puternic încât şi diavolul s-a temut de rezistenţa sa, prigonitorii înşişi obosind în a-l înfrunta. Aceasta este o pildă pentru noi că dacă vom avea curajul să mărturisim fără de tăgadă, şi diavolul va slăbi de puterea pe care Hristos ne-o va da şi va lucra prin noi. Este o dovadă în plus că puterile diavolului sunt mult limitate faţă de puterea dumnezeiască a lui Hristos. Să dea Dumnezeu să înţelegem acest adevăr din propria noastră experienţă şi nu doar din pilde. Este o vină a noastră că nu am ştiut să veghem şi să păzim bunurile acestea morale şi spirituale pe care acest neam le-a acumulat prin înaintaşii noştri.

Ce părere aveţi despre dificultăţile pe care le-am întâmpinat la Târgu Ocna, unde s-au efectuat săpături arheologice cu scopul de a găsi osemintele mucenicului Valeriu Gafencu?
Da, sunt lucruri murdare de a măslui, de a acoperi un adevăr, încât să nu se mai vadă nimic, să acopere orice mărturie care putea trezi interesul tinerilor din generaţiile viitoare. Sunt aceiaşi oameni care au condus ieri şi conduc şi azi, acelaşi sistem. Pentru că acum, ca şi atunci, atât de tare se temeau de aceşti martiri ai rezistenţei anticomuniste, încât nici morţi nu îi suportau, şi morţi se temeau de ei. Teama şi necredinţa lor îi îndemna să săvârşească gesturi de-a dreptul penibile, încât şi după ce îl vedeau mort din pricina bătăilor, sau împuşcat, îi înfigeau suliţa în coastă, în dreptul inimii, să se asigure că a decedat. Acest obicei nu ne este străin, îl ştim din Evanghelie, e o practică iudaică. Şi chiar dacă au trecut atâţia ani de zile, ei poartă această frică de morţii noştri, de morţii care înviaţi cu puterea lui Hristos, le surpă lucrările demonice, pentru că harul lor îi arde ca pe Lucifer care nu suferea să vadă lumina Arhanghelului Mihail. Această teamă a lor în a-i slăvi pe mucenicii din închisori arată cât de slabi şi neputincioşi sunt. Până la ora aceasta se tem ca nu cumva să învieze. Aveţi piatră? Aveţi stânci? Puneţi pe mormântul lor şi îl păziţi cu străji puternice, ca să nu se mai audă în veac de existenţa lor.
Dar în ciuda tuturor eforturilor lor de a sta împotriva sângelui mucenicesc, vor rămâne neputincioşi în faţa adevărului, iar nedreptăţile săvârşite asupra neamului nostru se vor întoarce asupra neamului şi familiilor lor. Ororile săvârşite de aceşti agenţi ai ateismului, ai satanei, apasă pe conştiinţele lor şi familiilor lor, încât putem spune că sunt nişte oameni maltrataţi moraliceşte. Vina de altfel o purtăm şi noi, pentru că am fost surzi la durerile şi strigătele mucenicilor din închisori, după cum surzi suntem şi azi, încât nici preotul nu pomeneşte nimic în parohia lui de existenţa acestor martiri şi sfinţenia lor. Preotul de azi e surd şi la strigătul omului sărac, care nu mai are bani nici de o bucată de pâine, pentru că statul român l-a înglodat în biruri şi datorii. Ar trebui să existe, după cum am mai zis, mijloacele de întrajutorare a bolnavilor, copiilor orfani, familiilor fără adăpost. Şi dacă preotul nu face asta, cine să o facă? Atunci nici criza asta nu ar fi fost aşa de acut simţită de românii noştri. Cunosc vreo doi, trei preoţi care au săvârşit astfel de fapte de milostenie, dar restul?
Cu toate că nu-i a creştinului bogăția şi desfătarea, ci sărăcia şi nevoia. Ţăranul român, de altfel, nu a re nevoie de alt ajutor, decât de ogorul lui şi pe care trebuie să îl lucreze cu osteneala mâinilor lui, şi sudoarea frunţii sale. Aceasta este de altfel şi o poruncă biblică, nu? Dar românul nostru s-a puturoşit, s-a învăţat cu comoditatea şi aparenţa luxului acesta îmbietor. Stă în faţa calculatorului şi umple barurile noaptea. Românul nu are nevoie de bananele şi portocalele lor, că şi aşa ne trimit numai otrăvuri. Să trăim noi cu mierea albinelor noastre aşa cum au trăit strămoşii noştri, cu ceapa, cartoful şi văcuţa ţăranului român; cu coasa şi secera cu care am secerat pâinea cea de toate zilele, pe care ne-a dăruit-o Domnul. Şi cred că în viitor românul va ajunge după cum a început, cu ogorul lui, în simplitatea şi sfinţenia lui, ne vom întoarce vrând nevrând la originile şi îndeletnicirile de la început, cu mijloacele cele mai rudimentare, în tovărăşie cu vaca vecinului care va trage să scoată brazdele pentru a semăna sămânţa ce îşi va da rodul la vremea ei.

Din păcate, Părinte, majoritatea tinerilor de azi, şi nu doar cei de la oraş, ci şi cei de la sate, nu mai sunt obişnuiţi să se ocupe cu îndeletniciri agricole şi sunt cuprinşi de descurajare, văzându-se neputincioşi şi obişnuiţi cu comoditatea de la bloc. Ce sfat le daţi familiilor care vor să se retragă la sate, dar nu au nici mijloacele necesare să cultive pământul, nici pricepe?
Ei… nevoia te învaţă toate. Orice învăţ are şi dezvăţ şi orice dezvăţ are învăţ. Eu am muncit toată copilăria şi tinereţea mea, alături de părinţii şi fraţii mei. Nu e nevoie de niciun utilaj agricol, ca să îţi întreţii familia ta. Toată copilăria mea a fost în centrul muncii agricole. Şi pe ogorul nostru nu a mers decât boul şi calul, şi semănatul tot cu mâna mergea. Iar aratul nu e deloc dificil, pe o lăţime de 5-6 metri făceai cu plugul vreo 8, 10 brazde, semănai frumos, venea grapa care acoperea şi rămânea hrană şi pentru păsările cerului. Nu vedeţi şi ciorile cum se adăpostesc noaptea în podurile clădirilor din oraş, iar dimineaţa ies la ţară, pe câmp, ca să se hrănească? Vezi seara cum vin cârduri aşa, de parcă sunt cocori, cum vin ciorile la oraş să-şi găsească adăpost. Aşa şi cei de la oraş să se uite la ciori cum se hrănesc din hrana ţăranului de pe ogor, chiar dacă trăiesc la oraş. Nu are nevoie omul nostru să-i vie apa la el, vorba olteanului, s-o beie din şurub, nu, o bea din fântâna lui, cu cumpăna lui cu care scoate apa, dulce şi cristalină.
Eu nu am făcut minerit în tinereţea mea, dar în închisoarea de la Baia Sprie am învăţat să fac şi minerit de nevoie, mai bine decât minerii specializaţi. Nu au ştiut să ne dea decât câte un târnăcop, o rangă şi o lopată, 400 câţi eram cu toţii. Am intrat acolo nedumeriţi şi erau doar 5 mineri care aveau ordin să ne instruiască; au stat cu noi doar o săptămână în care am învăţat toată tehnica mineritului. Ei au rămas surprinşi însă când au văzut că munca noastră, a deţinuţilor, era mult mai eficace chiar decât a lor. Minerii dinaintea noastră produceau un vagon de minereu în jur de 8 ore, ei bine, noi am terminat două vagoane în timp de 5 ore. Orice poate să facă omul când vrea să facă.

Spuneaţi de într-ajutorarea pe care e dator preotul şi parohiile sau mănăstirile să o săvârşească pentru cei săraci. Dar din păcate azi sunt atâtea biruri şi pe parohii şi mănăstiri, din partea episcopiilor, încât cu greu îşi mai pot săvârşi activitatea de preot în parohie. Ce ajutor social să mai facă în aceste situaţii?
Românul nu e străin de astfel de biruri, aceasta e de altfel o situaţie foarte cunoscută şi trăită de români, mai ales în vremea comunismului. Trebuia să dai o anume raţie la stat, chiar dacă era secetă sau nu rodea ogorul din alte motive. Tu scoteai de pe hectar 1000 de kg să zicem, şi ei îţi cereau 2000 la hectar. Restul de unde să le mai ia? Şi bietul om făcea eforturi în fel şi chip ca să poată plăti această contribuție. Nu se compară birurile de acum cu cele suferite de bunicii noştri. Dar această situaţie se datorează şi faptului că preoţii tac, şi normal că stăpânii profită de tăcerea lor. Dacă tot sunt prieteni cu catolicii de ce nu învaţă de la fraţii lor occidentali cum să ridice glasurile? Că ei ştiu să îşi apere libertatea şi traiul.
În Ungaria de pildă, Partidul Comunist nu a avut atâta putere asupra poporului pentru că au ştiut să strige, nu s-au lăsat supuşi, astfel încât la ei, pe vremea comunismului, religia se preda în şcoli. Să ştiţi, cu cât vom tăcea mai mult şi vom sta cu spatele gârbovit spre putere, cu atât vor pune mai multe biruri şi sarsanale pe noi şi să nu fim ca în robia babiloniană când se ridică faraonii să nu mai aducă paiele către israiliteni să le taie pentru cărămizi, ci să aducă tot ei paiele, să le şi taie tot ei, iar producţia de cărămizi să fie mai mare. Şi lăcomia comunistă era aşa de demonică încât în preajma sărbătorilor de pildă, de Paşti, Crăciun, Înălţare, veneau şi ne anunţau că ni se măreşte norma de trei ori. Şi stăteam acolo şi zi şi noapte fără odihnă şi munceam aşa pe istovitele şi primeam o gustare abia după 10 ore de muncă, când îşi mai aminteau ei. Dar, sincer vă spun că simţeam o aşa putere de la Dumnezeu, încât osteneala ajungea să se transforme în bucurie şi nu mai simţeam nicio greutate. Dumnezeu ne întărea trupul şi cu atât mai mult sufletul. Simţeam forţa Duhului Sfânt care era asupra noastră şi ne dirija în ce trebuie să facem, ne dădea puterea şi înțelepciunea să lucrăm şi bucuria sufletească totodată. Aşa să cugete şi orăşenii care se sperie de greul ce va veni. Şi e bine ca din timp să mai renunţe la desfătări şi ghiftuieli; de aceea şi părinţii poartă o mare vină pentru că pun toată lumea la picioarele copiilor lor, şi le satisfac toate mofturile. Să ducem o viață mai aspră.

Părinte, un pericol social care se întrezăreşte la ora actuală îl reprezintă posibilitatea unor revolte generale, pe care nişte conducători din umbră le dirijează şi scot populația în stradă să protesteze faţă de criza în care ne aflăm. Chiar există nişte anunţuri de mobilizare generală programată anul acesta, oricum cât de curând. Ce sfătuiți oamenii să facă?
Sub nicio formă să nu iasă în stradă, pentru că este o capcană mai mare decât îşi pot vreodată închipui. Sunt manevre politice, în care românul nostru a picat de multe ori. Aşa cum ne-au ameţit şi ruşii şi americanii; după ’44 toţi săreau în sus că vin americanii şi vin americanii! Românii noştri peste tot aşteptau americanii. Şi securitatea înregistra toate persoanele care propovăduiau acest americanism. Americanii nu au mai venit, bineînţeles, au umplut însă puşcăriile de români, condamnări – 15-20 de ani de puşcărie. De aceea eu atenţionez şi acum, pentru că niciodată nu poţi şti ce e pus la cale şi care sunt înţelegerile şi dedesubturile dintre ei.
Cetăţeanul, înainte de a ieşi la o manifestaţie sau revoltă, trebuie să îşi pună mai întâi întrebarea: Cine pune la cale această revoltă? Cine o conduce? Că spontană e o naivitate să crezi că e. Dacă se va informa va vedea că în spatele acestor mişcări sunt oameni ai sistemului, nişte criminali care se folosesc de mulţime spre aşi câştiga ei autoritate şi putere. Împotriva cui te revolţi? Se ştie măcar cine e de vină pentru această criză? Nu e limpede că ea este provocată tocmai de bancherii şi oamenii sistemului în scopuri murdare? Aşadar cine se va face părtaş la astfel de revoluţie îşi va periclita şi libertatea pe care o mai are şi răspunde şi pentru întreaga omenire care se va afunda într-o dictatură nemaiîntâlnită până acum. Nu vă încredeţi în manipulările mass-mediei. Şi chiar de ar avea un scop bun o revoluţie, cine să mai dirijeze o societate în zilele noastre? Toţi stăpânii netrebnici s-au făcut, nu mai este niciun drept care să poată dori binele omenirii. Numai Dumnezeu ne poate scăpa de urgia care vine. De abia aici este justificată cuminţenia. Deci să avem cuminţenia cea bună şi să nu cădem în laţurile unei politici nefaste.

Cum vedeţi ratificarea tratatului de la Balamand, din 1993, de către sinodul Bisericii Ortodoxe Române, pe tema raportului dintre Biserica Ortodoxa şi cea catolică? Toate celelalte Biserici Ortodoxe au respins sinodal acele declaraţii din tratat, ca fiind eretice, numai Biserica Română fiind singura care nu l-a respins nici până azi…
Nu poporul nostru poartă vina, atâta timp cât aceste tratate s-au făcut şi s-au semnat pe ascuns. Ierarhii noştri nu au cerut părerea şi acordul poporului, dar nici măcar nu am fost înştiinţaţi. Doamne fereşte, mâine poimâine ne trezim că Biserica Română nu se mai cheamă Biserica Ortodoxă, ci catolică. Noi nu ne putem asuma greşelile lor dogmatice. Şi vom ţine la hotărârile celor 7 sfinte sinoade ecumenice cu preţul vieţii. Pentru noi aceasta este sfânt: mărturisirea de credință a celor 7 sinoade ecumenice. Acestea au fost stabilite de Sfinţii Părinţi prin Duhul Sânt. Dacă ne lepădăm de ele, ne lepădăm de Duhul Sfânt. Nu e loc de îndoială în privinţa dogmelor. Ierarhii noştri când sunt investiți în episcopie depun un jurământ cum că se obligă să păzească dreapta credință şi cele 7 sinoade ecumenice. Dacă încalcă jurământul, atunci nu mai sunt episcopi, nu se mai supun Sfinţilor ierarhi, păstorii lor.
Deci dacă ei nu se supun mai marilor lor, adică Sfinţilor Părinţi, cum să ne pretindă nouă ascultare? Noi nu ascultăm de furi, ci de glasul Bisericii, care vorbeşte prin Sfinţii Părinţi, nu prin minţi îmbătate de mitrele aurite din capul lor. Ei au datoria să revadă acordurile de la Balamand şi Biserica să îşi revizuiască poziţia ortodoxă, spre liniştea poporului nostru ortodox. Biserica catolică deţine erezii foarte mari în sânul ei, noi nu avem ce discuta cu nişte făţarnici care şi-au inventat propria lor biserică în afara harului lui Dumnezeu, pentru a fi independentă şi de sine stătătoare, asemenea lui Lucifer care a vrut să îşi ridice alt scaun pe tronul Dumnezeirii. Papalitatea a închis credincioşilor bisericii lor porţile Împărăţiei cerurilor ca să se închine lui pe un alt tron, la Vatican. Au încercat să ne subjuge şi pe noi, aruncând în ograda noastră şopârla uniatismului, dar sângele martirilor noştri mărturisitori i-a alungat cu puterea harului lui Dumnezeu. Aceste compromisuri ale ierarhilor noştri se săvârşesc nu dintr-o convingere dogmatică, ei ştiu prea bine adevărul, ci se poartă aşa datorită intereselor politice. Nu au puterea să se opună, pentru că a fi episcop în zilele noastre, înseamnă să accepţi condiția de mucenic. Nu e uşor nici pentru ei. Noi avem datoria să îi trezim şi să ne rugăm pentru ei să aibă puterea de a se opune rătăcirilor dogmatice şi să fortifice Biserica cu mărturisirea lor dreaptă.
Noi, cei care am rămas ortodocşi în acest popor, ne dezicem de rătăcirile şi compromisurile lor. Au intrat lupii în turma noastră pentru că semănătorii sunt puţini, lipsesc teologii în măsură să poată combate nişte rătăciri de la adevărurile de credinţă. Se duc degeaba în străinătate şi fac atâtea şcoli teologice, dar nu auzi pe niciunul care să mărturisească nişte realităţi dureroase din sânul Bisericii. Pentru că ei când vin din străinătate aşteaptă o coroană de arhiereu, o coroană de secretar, să îşi pună guleraşe frumoase, genţi strălucitoare şi maşini luxoase şi cică formează Biserica Ortodoxă. Dar nu asta formează Biserica Ortodoxă, Biserica ortodoxă o formează poporul simplu de rând binecredincios, băbuca aceea care îşi aprinde lumânarea cu lacrimi în ochi şi ţăranul care nu cedează ortodoxia străinilor. Ortodoxia nu e în catedrale şi în zgârie nori, nu e în caracterul Biserici noastre, ci Ortodoxia sălăşluieşte în Peştera boilor de la Betleem, în care s-a născut smerit Dumnezeu. Acolo coboară Duhul Sfânt, aici e culcuşul harului Duhului Sfânt, în inima smerită şi înfrântă. De la Părintele Stăniloae nu mai avem profesori teologi care să facă o reală catehizare studenţilor. Şi teologii se formează aşa cum văd la păstorii lor. Dar ar trebui să înţeleagă că păstorii supremi sunt Sfinţii Părinţi şi slavă Domnului sunt atâtea cărţi publicate. Nimeni nu poate spune că nu a ştiut.
Teologilor noştri le lipseşte râvna sau scânteia dragostei de adevăr. Să învăţăm de la greci, care aşa mândri cum sunt ei, totuşi nu renunţă la principiile ortodoxe ale Bisericii, ei fac educaţie religioasă, catehetică şi dogmatică de mici copiilor lor, astfel încât poporul grec este crescut într-un mediu bizantin şi înţeleg uşor dogma ortodoxă. La noi a fost o teologie sporadică şi o ortodoxie plină de necazuri şi greutăţi. Eu rar am întâlnit profesori de teologie în puşcărie, şi dacă erau, erau fără atitudine. Au fost câțiva buni dar puțini, cum a fost Părintele Arsenie; mai mult cei simpli şi fără carte au apărat Biserica la noi. Să ne rugăm să înmulţească Domul secerătorii că sunt puţini. Orice credincios trebuie să îşi însuşească un minim de cunoştinţe dogmatice, catehismul ortodox şi să fie trezvitor să nu primească orice învăţătură cu uşurinţă de la oricine, numai de la Sfinţii Părinţi şi preoții mărturisitori. Să fim vigilenţi pentru că sectele iau amploare şi în curând Ortodoxia românească, dacă o ţine tot aşa, o să iasă la pensie…

realizat de monahia Fotini, 13 octombrie 2011
apărut în nr. 19 al revistei ATITUDINI

Publicat pe 23 October 2011