Să ne cunoaştem mai bine: cuţitul la os şi munca obligatorie

În tot acest regim de tristă mânie care s-a instaurat odată cu vestea că nu suntem în stare să ne întreţinem nici măcar părinţii şi bunicii pensionari, avem şi motive de optimism. Un optimism amar, fără îndoială, dar care, tratat înţelept, ne-ar putea aduce profit pe termen lung. Există ceva mai de folos unui om, darmite unui popor, decât să descopere adevărul despre metehnele sale, să se cunoască pe sine şi, astfel, să poată începe reconstrucţia?

Până la os, ţesutul e indolent. Dacă mai aveam nevoie de o confirmare, am primit-o: nu luăm marile hotărâri, cele dureros de necesare, decât la ananghie, în ultimul moment, când suntem siliţi să ne înfruntăm cele mai întunecate alternative, când dezastrul iminent ameninţă perpetuarea stării de “merge şi-aşa”. Şi nici atunci n-am face-o dacă n-ar interveni un factor extern de o putere superioară.

Am cedat Basarabia fără luptă şi n-am recucerit-o decât alături de nemţi, am întors armele numai când sovieticii intraseră peste noi, am făcut revoluţie ultimii, cu “instigare” multi-naţională, am înfiinţat DNA la presiunea Europei, evităm falimentul constrânşi de FMI. Nu mai continui.

Românii trebuie obligaţi să muncească pentru binele comun. A dovedit-o comunismul mult mai convingător decât aş putea eu s-o încerc în câteva fraze: când vine vorba despre crearea, exploatarea sau conservarea unei proprietăţi publice ne-religioase (de la trotuarul din faţa casei până la poiana cu grătare), doar ordinul şi frica ne urnesc. Sau banii, bineînţeles.

Conştiinţa sau simpla perspectivă a normalităţii sunt pete de culoare singuratice. La noi, voluntar înseamnă fraier, iar bunul de stat îşi împlineşte numele. E bun şi stă.

*

Textul întreg poate fi citit aici.

Foto: Valentin Vieriu

Text şi foto preluate de pe blogul jurnalistului Mihnea Măruţă