Semnificaţia Sărbătorii Rusaliilor şi despre Duhul Sfânt

Rusaliile (din latină rosalia) (cunoscute şi drept Pogorârea (coborârea) Sfântului Duh (Sfântului Spirit)) reprezintă o sărbătoare creştină importantă, prăznuită întotdeauna duminica, la 50 de zile după Paşti.
De Rusalii este comemorată coborârea Sfântului Duh asupra ucenicilor Mântuitorului Iisus Hristos. Potrivit scrierilor Noului Testament (Faptele Apostolilor 2, 1-11) acest eveniment a avut loc în ziua rusaliilor evreieşti (Şavuot), la 50 de zile de la învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
De aceea sărbătoarea creştină mai poartă denumirea de Cinzecime (în latină Pentecostes, în franceză Pentecôte, în germană Pfingsten, în maghiară Pünkösd etc.).
În Vechiul Testament, Rusaliile sunt, la început, o sărbătoare agricolă de bucurie, în care se oferă pârgă din roadele pământului (Ex 23, 16; Num 28, 26; Lv 23, 16), numită şi „Sărbătoarea săptămânilor” (Ex. 34, 22; Lv 23, 15). Mai târziu, ajunge o aniversare a Legământului, care fusese încheiat la 50 de zile de la ieşirea din Egipt (Ex 19, 1-16).
Şi Rusaliile creştine au legătură cu Legământul, fiind o sărbătoare a încheierii lăuntrice a Noului Legământ al harului şi iubirii, prin coborârea Sfântului Duh. Rusaliile reprezintă şi consacrarea solemnă a Bisericii întemeiate de Iisus Hristos. Duhul Sfânt nu este dăruit numai Bisericii în ansamblu, ci şi fiecărui creştin în parte, cu darurile sale (cf. Gal 5, 22 ).
Cuvântul românesc "rusalii" derivă, probabil, indirect, din lat. Rosalia, prin termenul din gr. medie ρουσάλια şi sl. rusalija.
"Cincizecime" vine din gr. πεντηκοστή, "(ziua) a cincizecea", denumire care arată că sărbătoarea are loc la 50 de zile după Paşti.
Sărbătoarea Rusaliilor, pentru Biserica Dreptmăritoare Creştină, reprezintă una dintre cele mai importante sărbători creştine, când este slăvită şi mult lăudată Sfânta Treime in care poporul dreptcredincios crede cu tărie.

A doua zi de Rusalii, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Ziua Sfintei Treimi, când se laudă în cântări şi rugăciuni speciale cele trei persoane ale lui Dumnezeu – Sfânta Treime.
Creştinii ortodocşi slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh—Sfânta Treime, singurul Dumnezeu. Urmând Sfintele Scripturi şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, Biserica Ortodoxă mărturiseşte că Sfânta Treime înseamnă trei Persoane (ipostasuri), care împărtăşesc aceeaşi substanţă sau natură (gr. ousia). Această credinţă poate să pară paradoxală, dar acesta este modul în care Dumnezeu ni S-a revelat. Toate cele trei Persoane sunt cosubstanţiale Una cu Cealaltă, va să zică, Ele sunt de aceeaşi esenţă (gr. homoousios) şi coeterne. Nu a existat niciodată un timp în care Una dintre Persoanele Treimii să nu fi existat. Dumnezeu este dincolo şi înainte de timp şi totuşi lucrează înăuntrul timpului, mişcându-Se şi vorbindu-ne în cadrul istoriei.
Dumnezeu nu este o substanţă impersonală sau doar o "mare forţă", ci, mai degrabă, fiecare dintre Persoanele Divine este în legătură personală, de iubire: intratrinitară, pe de o parte, şi cu creaţia, pe de altă parte. Dumnezeu nu este un nume pentru trei zei (i.e. politeism), ci, dimpotrivă, credinţa Ortodoxă este monoteistă şi, în acelaşi timp, trinitariană. Dumnezeul Bisericii Creştin-Ortodoxe este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică "cel viu", care lucrează în creaţia Sa: EU SUNT-ul care s-a revelat pe Sine lui Moise, în rugul aprins ("Eu sunt Cel ce sunt" - Exodul 3, 14).
Sursa şi unitatea Sfintei Treimi este Tatăl, din care se naşte fără de timp Fiul şi din care purcede Sfântul Duh. Astfel, Tatăl este, în acelaşi timp, fundamentul unităţii Sfintei Treimi, cât şi al distincţiei. A încerca să înţelegi nenaşterea (Tatăl), naşterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt) conduce la nebunie, spune Sfântul Grigorie Teologul, şi, astfel, Biserica se apropie de Dumnezeu în mister divin, apofatic, fiind mulţumită să-L întâlnească personal pe Dumnezeu şi să realizeze, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a-L înţelege.
Afirmaţia principală despre ceea ce crede Biserica despre Dumnezeu este găsită în Crezul Niceo-Constantinopolitan.
Prin urmare, noi credem într-un singur Dumnezeu, într-un singur principiu, fără de început, necreat, nenăscut, nepieritor şi nemuritor, veşnic, infinit, necircumscris, nemărginit, infinit de puternic, simplu, necompus, necorporal, nestricăcios, impasibil, imuabil, neprefăcut, nevăzut, izvorul bunătăţii şi al dreptăţii, lumină spirituală, inaccesibil; putere, care nu se poate cunoaşte cu nici o măsură, ci se măsoară numai cu propria ei voinţă. Căci poate pe toate câte le voieşte. Creează toate făpturile, văzute şi nevăzute, le ţine şi le conservă pe toate, poartă grijă de toate, le stăpâneşte pe toate, le conduce şi împărăţeşte peste ele în o împărăţie fără de sfârşit şi nemuritoare fără să aibă potrivnic, pe toate le umple şi nu este cuprins de nimic, ba mai mult, ea cuprinde universul, îl ţine şi îl domină. Străbate toate fiinţele fără să se întineze, este mai presus de toate, este în afară de orice fiinţă, pentru că este suprafiinţială, mai presus de cele ce sunt, mai presus de Dumnezeire, mai presus de bine, mai presus de desăvârşire. Ea delimitează toate începătoriile şi toate cetele şi stă mai presus de orice începătorie şi ceată, este mai presus de fiinţă, de viaţă, de cuvânt, de idee. Este însăşi lumina, însăşi bunătatea, însăşi viaţa, însăşi fiinţa, pentru că nu are existenţa sau ceva din cele ce sunt de la altcineva. El este izvorul existenţei pentru cele care există, al vieţii pentru cei vii, al raţiunii pentru cei care participă la raţiune şi pentru toţi cauza bunătăţilor. Cunoaşte toate înainte de facerea lor.
Credem într-o singură fiinţă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăţie, cunoscută în trei ipostase desăvârşite, dar adoratã într-o singurã închinăciune, mărturisitã şi adorată de toată făptura raţională. Ipostasele sunt unite fără să se amestece şi despărţite fără să se despartă, lucru care pare şi absurd.
Credem în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, în care ne-am şi botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze, zicând: "Botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei 28, 19)
Credem într-unul Tatăl, principiul şi cauza tuturora; nu s-a născut din cineva; singurul care există necauzat şi nenăscut; este făcătorul tuturora. Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi purcedătorul prea Sfântului Duh.
Credem şi într-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a născut din Tatăl înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de-o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Când spunem că Fiul este mai înainte de toţi vecii, arătăm că naşterea Lui este în afară de timp şi fără de început. Căci Fiul lui Dumnezeu, "strălucirea slavei, chipul ipostasei Tatălui" , înţelepciunea şi puterea cea vie , Cuvântul lui cel enipostatic, icoana substanţială, desăvârşită şi vie a nevăzutului Dumnezeu , nu a fost adus din neexistenţă la existenţă, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl şi în Tatăl, născut din el din veşnicie şi fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl şi Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, şi astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie. Căci este cu neputinţă să spunem că Dumnezeu este lipsit de facultatea firească de a naşte. Iar facultatea de a naşte constă în a naşte din El, adică din propria Sa fiinţă ceva asemenea cu El după fire. Este însă necucernic să spunem cu privire la naşterea Fiului că a mijlocit oarecare vreme şi că existenţa Fiului este posterioară existenţei Tatălui. Deoarece spunem că naşterea Fiului este din El, adică din natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume că nefiind dintru început Tată a devenit pe urmă Tată. În adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuşi nu s-a făcut din fiinţa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voinţa şi prin puterea Lui, de la neexistenţă la existenţă; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el dupã fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu provine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este cu totul deosebit de el.
De asemenea, credem şi în unul Sfântul Duh, Domnul şi făcătorul de viaţă, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul, împreună închinat şi slăvit cu Tatăl şi cu Fiul, ca fiind de aceeaşi fiinţă şi coetern. Credem în Duhul cel din Dumnezeu, cel drept, cel conducător, izvorul înţelepciunii, al vieţii şi al sfinţeniei. El este şi se numeşte Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul; nezidit, desăvârşit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, nemărginit în purtare; El stăpâneşte întreaga zidire, dar nu este stăpânit; îndumnezeieşte, dar nu se îndumnezeieşte; desăvârşeşte, dar nu se desăvârşeşte; împărtăşeşte dar nu se împărtăşeşte; sfinţeşte, dar nu se sfinţeşte; mângâietor, deoarece primeşte rugăciunile tuturor; în toate asemenea Tatălui şi Fiului; purces din Tatăl şi dat prin Fiul, este primit de toată zidirea. Zideşte prin El însuşi, dă fiinţă universului, sfinţeşte şi ţine.
Enipostatic, există în propria lui ipostasă, nedespărţit şi neseparat de Tatăl şi Fiul, având toate câte are Tatăl şi Fiul afară de nenaştere şi naştere. Tatăl este necauzat şi nenăscut, căci nu este din cineva: El îşi are existenţa de la El însuşi şi nici nu are de la altul ceva din ceea ce are, ba, mai mult, El este în chip firesc principiul şi cauza modului de existenţă a tuturor. Fiul este din Tatăl prin naştere. Duhul Sfânt şi El este din Tatăl, dar nu prin naştere, ci prin purcedere. Noi cunoaştem că există deosebire între naştere şi purcedere, dar care este felul deosebirii nu ştim deloc. Naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh sunt simultane. Aşadar, toate câte le are Fiul şi Duhul, le are de la Tatăl, şi însăşi existenţa. Dacă nu este Tatãl nu este nici Fiul şi nici Duhul. Şi dacă Tatăl nu are ceva, nu are nici Fiul, nici Duhul. Şi din cauza Tatălui, adică din cauză că există Tatăl, există şi Fiul şi Duhul. Şi din cauza Tatălui, şi Fiul şi Duhul au pe toate câte le au, adică din pricină că Tatăl le are pe acestea, afară de nenaştere, de naştere şi de purcedere. Căci cele trei sfinte ipostase se deosebesc unele de altele numai în aceste însuşiri ipostatice. Ele nu se deosebesc prin fiinţă, ci se deosebesc fără despărţire prin caracteristica propriei ipostase.
Spunem că fiecare din cele trei ipostase are o ipostasă desăvârşită, ca să nu admitem o fire compusă desăvârşită din trei ipostase nedesăvârşite, ci o singură fiinţă, în trei ipostase desăvârşite, simplă, mai presus de desăvârşire şi mai înainte de desăvârşire. Căci tot ceea ce este format din lucruri nedesăvârşite este negreşit compus. Dar din ipostase desăvârşite este cu neputinţă să avem ceva compus. Pentru aceea nici nu spunem că specia este din ipostase, ci în ipostase. Spunem că sunt nedesăvârşite acelea care nu păstrează specia lucrului săvârşit din ele. Piatra, lemnul şi fierul fiecare în sine, potrivit naturii lor proprii, sunt desăvârşite; dar raportate la clădirea făcutã din ele, fiecare este nedesăvârşită, căci nu este fiecare din ele în sine clădire.
In rândurile de mai sus am încercat să dăm o explicaţie coerentă asupra Sfintei Treimi. În practica ortodoxă, creştinii deseori se raportează în rugăciunile lor lăuntrice mai frecvent Tatălui şi Fiului, dând uneori importanţă mai mică Duhului Sfânt, nu voit sau conştient, ci datorită faptului că Duhul Sfânt este cel prin care se roagă, prin care se manifestă credinciosul în rugăciunile sale, sufletul său unindu-se cu Duhul Sfânt inconştient şi tainic. Un om în care nu sălăşluieşte Duhul Sfânt nu se poate ruga sau iubi pe Dumnezeu.

Duhul Sfânt este Vistierul bunătăţilor, Sfinţitorul, Mângâietorul tuturor inimilor. Toate lăcaşurile de cult ortodoxe sunt casele Duhului Sfânt, toate slujbele bisericii sunt lucrările Duhului Sfânt. De aceea spune un sfânt părinte că „fără Duhul Sfânt nu este nici biserică, nici preot, nici predică, nici slujbă, nici taină”.
Sfântul Duh este în Biserică precum sufletul în trupul omului. Un trup fără suflet nu mai foloseşte nimănui, trebuie aruncat, căci putrezeşte. Duhul Sfânt este dătător de viaţă; El mişcă Biserica, o învaţă, o încălzeşte, o conduce, o întăreşte.
Un creştin plin de Duhul Sfânt nu este plin de mândrie, de pizmă şi de răutate, de lăcomie şi de zgârcenie, de mânie, de ceartă şi de gâlceavă, de băuturi alcoolice, de tutun şi de patimi, cum sunt creştinii noştri de astăzi.
Hristos realizează la Rusalii promisiunea făcută ucenicilor de a nu-i lăsa orfani, trimiţând Duhul Sfânt purces de la Tatăl ceresc, Care îl înlocuieşte pe Iisus cel pământesc şi prin Care Iisus, împreună cu Tatăl ceresc, Îşi face locuinţă în noi, în sufletul nostru, în inima noastră.
Omul care îl are în inima lui pe Duhul Sfânt are roadele Acestuia în el, adică: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor, curăţia. Dacă trăim cu Duhul, zice Sfântul Pavel, să şi umblăm cu Duhul […] şi cu Duhul lui Dumnezeu să începem şi să facem toate.
Viaţi omului nu are sens decât în vederea dobândirii Duhului Sfânt. Duhul Sfânt sădeşte în noi credinţa, nădejdea şi dragostea.
Harul Duhului Sfânt se revarsă şi astăzi în biserică, în diferite feluri, peste credincioşi. El aduce vindecări celor bolnavi prin Taina Sfântului Maslu, El face preschimbarea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos prin Taina Sfintei Euharistii (Liturghie). Duhul Sfânt face să se sfinţească apele şi Sfânta Aghiasmă să nu se strice ani de zile; Duhul Sfânt sfinţeşte toate, întăreşte în credinţă, aprinde inimile credincioşilor, stinge puterea satanei, face pace în familii, linişteşte vânturile tulburate ale demonilor, potoleşte mânia dintre oameni şi sunt nenumărate mângâierile şi binefacerile pe care le revarsă peste credincioşi.
Duhul Sfânt lucrează şi sculptează în noi adevăratul chip de om, aducându-ne la maturitate, la starea plinătăţii lui Hristos.
Duhul Sfânt, Mângâietorul, ne călăuzeşte, având rolul de Păstor şi de Călăuză sufletească permanentă, căci ne duce la păşunile verzi ale cuvântului Bibliei, ne dă de băut apele păcii creştine şi apa cea vie, prin dragostea sa ne fortificăm şi ne menţinem pe calea mântuirii.
Păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se iartă în veci.
Păcatul împotriva Duhului Sfânt îl săvârşesc acei hulitori care zic despre Domnul Hristos că a fost un înşelător şi că minunile Lui n-au fost de la Dumnezeu, ci de la cel rău. Păcatul împotriva Duhului Sfânt îl săvârşesc toţi necredincioşii, toţi rătăciţii, sectanţii – hulitori ai Duhului Sfânt – pentru că propovăduiesc greşit şi mai ales pentru că s-au lepădat de Sfânta Biserică şi de sfinţenia ei, unde este harul Duhului Sfânt şi unde se lucrează şi se sfinţesc toate.
De aceea trebuie să fim cu luare aminte la şoaptele diavolului care se aud din gurile hristoşilor mincinoşi care propovăduiesc peste tot învăţături străine bisericii noastre. Sunt guri ale iadului care mărturisesc despre Domnul Nostru Iisus Hristos greşit, care hulesc Sfinţii lui Dumnezeu, care hulesc pe Maica Domnului, care aduc permanent cuvinte de ocară Sfintei Cruci şi Sfinţilor Părinţi ai ortodoxiei. Oameni pierduţi plini de mândrie în care nu mai este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu Tatăl cel ceresc, ci sunt bântuiţi de duhurile potrivnice ale demonilor.
Să ne ferim de astfel de oameni de la care s-a luat harul înţelegerii lui Dumnezeu, prin alungarea de la ei a Duhului Sfânt.
Deci, iubiţi fraţi în Hristos, să facem tot posibilul pe parcursul vieţii noastre, ca prin tot ceea ce săvârşim, să agonisim permanent şi cu multă dragoste şi bunăvoinţă, harul Duhului Sfânt căruia i se cuvine cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatal ceresc de la care Acesta purcede şi a Unuia Născut Fiului Său, Iisus Hristos, în vecii vecilor. Amin!

G.M.

Bibliografie:
P. de Surgy, „Rusalii”, în Vocabular de teologie biblică, Bucureşti 2001, p. 653-654.
A. Schott, „Dominica Pentecostes (Pfingstsonntag)”, în Das vollständige römische Meßbuch, Freiburg 1962, p. 566-568.
Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic român, Tenerife 1958-1966.
Lumina pentru candela din suflet, Ierodiacon Visarion Iugulescu, Editura Bussines Print, 2011, p93-96