Şi eu am fost în căminul 16

Motto:

„Noi la Cluj studenţi suntem”

cântec studenţesc

Tânăr, încă nu student (mai aveam o zi până…), cu un rucsac în spate şi cu pletele în vânt, am ajuns în faţa Căminului 16. Coadă, frate, la cazări! Murind de plictiseală, am pornit spre Strada Piezişă, unde am dat de celebrul bar Flipper. Am băut şi m-am împrietenit cu ei şi ele, mult mai mari şi mai versaţi decât mine. Dimineaţa am fost primul care şi-a luat păturica şi alte cele de la biroul administrativ. Aşa a început odiseea frumoasă a studenţiei mele în Căminul 16. Loc lăudat de unii, înjurat de alţii, oricum un loc al pierzaniei noastre, ca tineri ce au început să studenţească la Cluj, odată cu tranziţia românească. Eram o generaţie care îmbina boema autohtonă (de tip rusesc) cu viziunile artistice ale muzicii alternative. Mai găseai justificări şi în filosofia post-modernă, mai puneai ca ingredient hip-hop-ul românesc şi pasta culturală era gata. O ungeam pe o pâine uscată cerşită de la vecinii de palier şi fugeam repede la bere.

Căminul 16 are multe legende. În jurul lui s-a creat o întreagă mitologie dar, dincolo de acest lucru, pe aici au trecut tineri care au ajuns cineva în cultura română. Mă voi opri la trei nume ale culturii româneşti de azi, produse tipice ale Căminului 16, plămădite între vâltoarea anilor 1990 şi incoerenţa anilor 2000.

Unul dintre ei - Sandu Vakulovski - revoltatul scriitor basarabean, cu celebrele lui spuse: „de Olimp nu mai vorbesc - Căminul 16…” sau „Ar trebui ca toţi, măcar un pic, să stea în Căminul 16.”. Sandu, mare băutor de cafea şi iubitor de seri petrecute în Music Pub, cu băieţii de la Luna Amară, este acum în Republica Moldova, visând la o debirocratizare a instituţiilor româneşti, pentru a putea veni în România să se întâlnească la o poveste cu „tovarăşii” lui. Pentru micul Vakulovski, marele Cămin 16 este ca pentru Homer cetatea Troia, căci, ne spune el: „Realitatea în care trăim noi acum, aici [citeşte Cluj, Cămin 16, Haşdeu, n.a.], nu se poate exprima printr-un poftim, noapte bună, poftă mare. E o laşitate.”. Te aşteptăm, Alexandru Vakulovski, să vii în România şi să mai publici romane la fel de „supărate”!

Al doilea dintre ei - Adrian Schiop - prozator de prozator, votat de o întreagă naţiune de studenţi pentru Partidul Literaturii Tinere. În destăinuirile sale găsim: „Când scriu sunt ca femeia la telefon. Am un curaj şi un tupeu fantastic.”. Ţine-o tot aşa, Schiopule! Şi nu uita de discuţiile metafizic-absurde din Căminul 16, ultimul etaj. Cum mergeai tu din cameră în cameră şi te întorceai singur şi supărat la oficiu, spunând cu tristeţe: „nici măcar o discuţie nu s-a legat, cu atât mai puţin o ficţiune”. Căutându-se permanent, Adrian Schiop a ajuns din Căminul 16 până în Noua Zeelandă, unde a avut revelaţia unei scuze valabile pentru mulţi români: „Sunt din Estul sălbatic, îmi permit să fac pe nebunul.”. Da, dar în scris, Adrian! Şi mai pomeneşte în textele tale, de Odiseea haşdeeană 16! Salutare!

Şi acum, doamnelor şi doamnelor, urmează Florin Şerban - regizorul. Câţi ştiu oare că a fost student în Cluj la Filosofie şi a trăit/citit/iubit/visat la filmul „Eu când vreau să fluier, fluier!”. Cu siguranţă visa că va face filme bune, dar nu ştiu dacă s-a gândit vreodată, înainte de culcare, în patul lui dintr-o cameră sordidă de cămin, printre zgomotele studenţilor ce chefuiau şi amestecul de stele şi becuri ce unea Clujul cu cerul, că va lua Marele Premiu al Juriului, Ursul de argint, la Berlin. Acum, marele regizor Florin Şerban, spune: „Filosofia m-a ajutat foarte mult. M-a ajutat să fiu obraznic (în sens spiritual) şi să am curajul să mă iau la trântă cu orice idee.”. Felicitări, Florine, aşteptăm Oscarul şi, dacă ai drum la Cluj, noi tot la Arizona suntem, pe la amiază, şi te aşteptăm cu drag la o cafea.

Trei, Doamne, şi toţi trei buni şi câţi nu mai sunt dintre cei care acum cântă „Noi la Cluj studenţi am fost”. Punct.

Vasile George Dâncu