Un articol care trebuie citit: STRIGOII de Gabriel Liiceanu

Un articol intitulat Adio, bătrâne asasin, deopotrivă eseu și document, apărut în Revista 22 din 2 octombrie 2017, a trecut complet ignorat de televiziuni și de comentatorii de presă. A fost urmat de altele două: Din nou despre Iulian Vlad. Faza pe DOCUMENTE. Agenda generalului de Securitate Ștefan Alexie (6 octombrie 2017) și 9 zile lipsă: ce a făcut Securitatea între 22 și 30 decembrie 1989? (10 octombrie 2017). Toate aceste texte au fost scrise de cercetătorul la CNSAS Madălin Hodor, în săptămânile care au urmat morții lui Iulian Vlad (30 septembrie 2017), ultimul șef al Securității din vremea lui Ceaușescu. Paginile domnului Hodor au făcut limpede apa tulbure și murdară a istoriei noastre recente, în care ne bălăcim, de 27 de ani, printre „adevăruri istorice” ticluite de Iulian Vlad, de Aurel Rogojan (fostului șef de cabinet al lui Vlad) și de alte figuri mai palide sau mai sonore ale vechii Securități (Filip Teodorescu, cel care a inventariat recent, la „Realitatea TV”, 29.000 de agenți ruși aflați în decembrie 1989 în România, sau Vasile Mălureanu, „specialist în dezinformare-manipulare și represiune internă”, cum îl prezintă ziarele, care „după Revoluție a răspuns de distrugera dosarelor”. 

Tăcerea care a însoțit apariția celor trei articole cu valoare de revelație istorică este uimitoare. Dar cum este ea explicabilă? Cum de pot fi întâmpinate cu tăcere răspunsuri la întrebări care ne-au torturat sufletele atâta amar de timp, de vreme ce ele dezleagă, în sfârșit, marea enigmă a celor care au ctitorit, prin crimă, intrarea noastră într-o nouă etapă a istoriei? Cum poate fi înțeleasă această tăcere, când articolele lui Mădălin Hodor răspund pe o bază strict documentară la câteva întrebări cruciale pentru români: „Cine a tras în noi 16-22?”. „Cine a tras în noi după 22?”. Cine au fost „teroriștii”? Ce s-a întâmplat cu adevărat în România în cele zece zile de la sfârșitul lui decembrie 1989? Ce a fost povestea cu „turiștii sovietici” apăruți, chipurile, cu zecile de mii la sfârșitul lui decembrie 1989 și rămași vreme de vreun an pe meleagurile noastre?

Cine a avut interesul să ne înece, prin multiplicarea lor la nesfârșit, în basme istorice și scenarii apocaliptice cu teroriști invizibili dar omniprezenți, cu ape otrăvite, cu unguri care se pregătesc să ne ia țara, cu emisiuni TV întrerupte pe neașteptate etc. etc.? Ne-am scăldat, timp de aproape trei decenii, în scenarii fabricate de mitomani profesioniști, instruiți să multiplice minciuna ca să ascundă definitiv adevărul care, prin natura lui, e unul singur. Când „dosarele Revoluției” s-au închis și deschis de câteva ori până acum, mai spera cineva că vom primi vreodată răspunsuri credibile la întrebările amintite? Ne obișnuiseră cu gândul, fără să avem însă niciodată dovada palpabilă a temeiniciei lui, că personajele-cheie ale aparatului de represiune comunist au fost totodată autorii represiunii din decembrie, că ei au organizat măceluri locale, au îngropat sau au ars morții, au creat apoi scenarii de camuflare ale faptelor lor și, în final, au trecut cu bine pe celălalt mal al istoriei, virusând apoi întreaga societate și ocupând toate instituțiile importante ale statului: politice, bancare, economice, comerciale, diplomatice, de securitate, corpurile de control, mass-media etc. Am trăit vreme de 27 de ani cu bănuiala că suntem conduși de asasini autohtoni și de urmașii lor, cu toții legați, în diferite variante (prin funcții, interese, grade de rudenie etc.) de fosta rețea a Securității. Grație cercetărilor întreprinse în arhivele CNSAS de către Mădălin Hodor, această bănuială a devenit astăzi o certitudine: crimele făcute de Securitatea condusă de Iulian Vlad în ultima decadă a lui decembrie 1989 sunt atestate acum de documente irefutabile.

Continuare aici