Urmele brandului pe faţa lui Bute

Meciul lui Lucian Bute a acţionat asupra României precum pulberea fluorescentă pe care investigatorii o aplică în spaţiul unei infracţiuni. Sub lumina specială a reflectoarelor, amprenta politicului a ieşit imediat la iveală. Românii s-au împărţit din nou, în aceleaşi tabere: unii elogiază demersul ministerului condus de Elena Udrea, alţii reclamă aranjamente şi deturnări de bani publici. Separat, aceia care încearcă să nu amestece politica şi sportul sunt, cum altfel, minoritari. Lor le dedic acest text.

În cazul galei “Campion pentru România”, la fel ca în multe alte istorii autohtone, cine vrea nuanţe pentru a-şi forma propria opinie trebuie să se întoarcă pe firul poveştii. Parteneriatul dintre Lucian Bute şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului (MDRT) datează din noiembrie 2010, s-a realizat la propunerea instituţiei şi vizează promovarea brandului turistic al ţării. Este aceasta o iniţiativă proastă?

Nu, dimpotrivă. Bute este, la ora actuală, cel mai performant sportiv român, dar şi cel mai vizibil în Occident. Cu excepţia lui Cristi Chivu, câştigător al Ligii Campionilor cu Inter Milano, niciun alt român nu apare în presa străină suficient de des şi, mai ales, într-o postură de învingător cu anvergură internaţională. Concursurile importante din gimnastică, scrimă şi canotaj – sporturi unde contăm – sunt rare şi “de nişă”, în atletism supravieţuim cu 2-3 nume, iar handbalului feminin îi lipseşte acea strălucire din care prosperă celebritatea. Pentru ca România să fie mult mai prezentă în atenţia lumii, pe lângă fotbal competitiv, ne-ar trebui un pilot de Formula 1 (obiectiv foarte dificil de atins) sau măcar un tenisman de top.

Aşa stând lucrurile, Bute a fost o alegere bună pentru a fi “endorser” (cum se spune în publicitate) al campaniei de imagine derulate de Guvernul României. De aceea, după sponsorizarea cu 75.000 de euro, în primăvară, a meciului de la Montreal în care el şi-a apărat centura în faţa irlandezului Brian Magee, ideea de a-i organiza o gală la Bucureşti a însemnat o continuare firească; trebuia să se treacă la alt nivel şi să se extragă maximum din parteneriatul semnat anul trecut.

O paranteză. În toată această poveste, un istoric sau un sociolog pasionat va găsi material grozav pentru o analiză a mentalităţilor. De pildă, implicarea ditamai statului în organizarea unei gale internaţionale de box profesionist – afacere eminamente privată în Occident şi, mai mult, asociată incontestabil cu lumea interlopă – dezvăluie încă o dată complexul unei culturi mici, precum şi o gândire cu sechele totalitare.

Revin. Odată pornit mecanismul, MDRT (adică Elena Udrea) a făcut tot ce era necesar pentru ca Lucian Bute să boxeze la Bucureşti. Şi-a modificat Programul anual de marketing pentru a include Gala pe lista de cheltuieli din fonduri europene, a negociat cu partea canadiană şi a căutat firmă specializată. De la acest moment încep semnele de întrebare, şi ele se leagă de al treilea personaj-cheie: preşedintele Federaţiei Române de Box (FRB), Rudel Obreja.

Care este, de câţiva ani, persona non grata în lumea boxului amator. Pe româneşte, indezirabil. Şi nu numai că forul mondial de profil (AIBA) l-a suspendat pentru 11 ani, dar federaţia noastră nu are voie să organizeze competiţii cu participare străină din cauza lui. Legal, asta nu-l împiedică să se implice în galele profesioniste, dar e util să cunoaştem tot tabloul pentru a aprecia corect evenimentele.

Astfel, în deplină înţelegere, Ministerul şi Obreja au scos la înaintare Federaţia ca fiind organizatoare a meciului lui Bute – ceea ce, oricum, reprezenta deja o suprapunere de competenţe şi de “teritorii” între amatori şi profesionişti -, dar contractul de circa 1,9 milioane de euro a fost atribuit firmei lui Obreja, Europlus Computers. Să presupunem că nici o altă companie care deţine licenţă pentru competiţii sportive nu ar fi fost capabilă să execute acest contract, mai ales ţinând cont de legăturile pe care Obreja le are în boxul profesionist (el susţine că deţine exclusivitate în relaţia cu organizaţiile WBC şi IBF). Chiar dacă ar fi aşa, atât întreţinerea confuziei dintre un organism naţional (FRB) şi o afacere personală (Europlus), cât şi, ulterior, atribuirea nonşalantă a contractului fac parte, fără dubii, din “instrumentarul” septic al politicii româneşti.

Să fie limpede: nu vreau să ciobesc niciun pic din meritele sportive şi umane ale lui Lucian Bute. El e un campion adevărat şi un model de bun simţ. Ca români, oricum nu-i putem mulţumi îndeajuns. Şi, dacă tot am ajuns aici, cred că e nedrept ca el să fie judecat de invidiosul Leonard Doroftei. Şi mai cred că, ajuns challenger, francezul Mendy nu şi-ar fi compromis palmaresul lipsit de înfrângeri printr-o “reprezentaţie de Oscar”.

Dar Bute a căzut la mijloc. Şi-a împlinit visul de a triumfa în ţara lui, însă nu are cum să eludeze – şi nu ne-o poate cere nici nouă – faptul că e legat de un parteneriat în care succesele sale sunt aşezate în vitrina unui proiect politic. (Aşa se explică şi că, la finalul meciului, a îndeplinit prompt “rugămintea” lui Obreja de a-i mulţumi public Elenei Udrea). Şi cu asta ajungem la întrebarea esenţială: dincolo de problemele etice ale organizării, care este eficienţa Galei “Campion pentru România” în campania de promovare a brandului turistic?

O fi fost compania Europlus unica variantă din perspectiva conexiunilor sportive, însă, din punct de vedere al obiectivului de comunicare, rezultatele sunt îndoielnice. La conferinţa de presă de duminică, Elena Udrea s-a lăudat cu cei peste 4 milioane de români care s-au uitat la ProTV în minutele de apogeu ale transmisiei de la Romexpo. Foarte bine, numai că “Frunza” brandului nu le este destinată lor. Toate locurile şi momentele în care au fost postate logo-ul şi sloganul turismului românesc – de la venirea lui Bute pe aeroport până la declaraţiile de după meci, de la inscripţionarea biletelor, trecând prin podeaua ringului şi ajungând la panourile stradale din Bucureşti – toate ar fi trebuit să fie văzute de potenţiali turişti din alte ţări.

De aceea a atras fonduri Guvernul prin proiecte europene: pentru a-şi îmbunătăţi imaginea şi expunerea pe nişte pieţe-ţintă. A reuşit transmisia Galei acest lucru? Da, “însă foarte puţin”, ca într-o faimoasă poezie. Singura ţară în care partida lui Bute a putut fi urmărită în direct, dar şi gratuit, este România. În Canada, un suporter de-al lui Bute a plătit circa 40 de euro pentru a-l vedea, şi tot pe bani a fost transmisia în China, Franţa, Germania, Japonia şi Australia. Americanii însă nu se vor bucura de croşeul de stânga al românului decât în reluare, pe canalul Show Time.

Să zicem, totuşi, că au fost destui care, dorind să vadă meciul live, nu s-au uitat la bani. Dar, fiindcă vorbim despre o campanie care urmăreşte atragerea de turişti, nu era normal ca, eventual în pauzele dintre runde, televiziunile cu pricina să difuzeze un clip specific, cu imagini din România? Contractul dintre MDRT şi firma lui Obreja se referă însă doar la omniprezenţa logo-ului şi a sloganului. Cu alte cuvinte, ducând “viziunea” până la capăt, Ministerul care gestionează imaginea României speră că străinii care au văzut “Frunza” în timpul transmisiei de la Bucureşti fie vor începe, curioşi, să caute informaţii turistice despre ţara noastră, fie vor face o asociere mentală ulterioară, când (şi dacă) vor regăsi acest simbol într-o altă fază a campaniei.

Au fost bine investite milioanele de euro ale Galei de la Romexpo – cele două milioane de la MDRT, plus alte sute de mii cu care companiile de stat au sponsorizat evenimentul girat de Guvern? Da, dacă vorbim despre România, despre publicul de aici. Nu, cel mai probabil nu, dacă ne gândim la impactul asupra amatorilor de box, turişti ipotetici, din celelalte ţări în care a fost transmisă gala.

Amestecul dintre politică şi sport a fost foarte eficient pentru psihicul colectiv şi pentru a-l răsplăti pe Lucian Bute, însă păgubos dacă ne raportăm la scopul campaniei prin care România îşi popularizează brandul turistic în exterior.