…ziariştii-fătălai vs. Jurnalismul ca vocaţie

preluare de pe voxpublica.net, autor Alin Fumurescu

 Un text pentru care ne scoatem pălăria! Si pe care nu îl putem ilustra decît cu aceste imagini, preluate de pe you tube. 

…va impartasesc un “secret” – am probleme de identificare in forum externum. In ziua de astazi trebuie sa raspunzi, fara sa clipesti, la intrebarea, simpla in aparenta, “ce esti?”Nu poti raspunde, simplu – “sunt om“. A fi om nu mai multumeste/defineste pe nimeni. Traim intr-o vreme a specializarii, o vreme a cutiutelor, cu etichete scrise clar, cu majuscule, pentru a evita confuziile. Lumea nu asteapta vreo filosofare, ci un raspuns transant: “Sunt fierar, doctor, poet, s.a.m.d”. Sau macar “sunt republican, democrat, conservator, marxist, neo-marxist, neo-conservator, s.a.m.d.” Daca nici macar asta, atunci macar sa fii “omul cuiva” – omul unui mogul - Vantu, Voiculescu sau Patriciu - omul lui Basescu, al lui Nastase, Tariceanu, omul lui Tismaneanu sau omul lui Shafir, al CIA sau FSB, in fine, omul cuiva. Nu poti trai asa, de capul tau. Nu te poti identifica. O eticheta, oricare, trebuie sa ai, daca vrei sa aspiri la statutul de om demn de a fi bagat in seama. N-ai eticheta, nu esti un om intreg.

N-o mai lungesc – am scris despre asta cu o alta ocazie.

La mai toate revistele sau ziarele la care colaborez, in ultima vreme e de bon-ton sa dai, intr-un rand, “definitia colaboratorului“. Nu poti zice, bunaoara, Fumurescu – om. E insuficient. Trebuie sa vii cu ceva mai “concret” – AF este medic sau dramaturg sau filosof sau profesor de filosofie politica sau dramaturg, sau … ceva! Dar ce? Sunt cam toate cele de mai sus, dar nu ma regasesc in nici una. Publicist - e, asa, o definitie laxa, in care intra aproape orice. Publicist e un eufemism pentru omul care, din punctul de vedere al societatii, nu e nimic. E un paria. Un outsider. Asa ca multa vreme m-am amagit cu gandul ca sunt ‘ziarist’. Ce esti tu, ma? Ziarist. Ma simteam onorat de acest statut. Inca ma mai simt.

Poate suna ciudat, dar asa e. Stiu – in ochii multora, ziaristul este doar un fel de saltimbanc sau – in cel mai bun caz – un bufon la curtea regelui care-si mai permite sa spuna una, alta, sub protectia statutului de “nebun oficial”. Pentru mine, insa, jurnalismul nu e o profesie. E o vocatie. Or, de vocatii nu-ti bati joc. Vocatiile sunt ca si talantii – nu-i poti ingropa, nu-i poti returna neinmultiti. Adica poti, dar e pacat. Talantii si vocatiile obliga. Am renuntat la medicina pentru jurnalistica, de teama sa nu-mi bat joc de medicina. N-o sa ma apuc sa-mi bat joc de jurnalistica.

Poti castiga bani frumosi din ziaristica. Poti muri de foame din ziaristica. Nimic nu e sigur. Dar asta nu conteaza. Sau nu ar trebui sa conteze. Nu ma intelegeti gresit – nu tuseste nimeni de la bani. Insa ca ziarist e bine sa-ti stabilesti de la bun inceput prioritatile. Unde e carul si unde boii. Unde banii si unde scrisul. Cand incepi sa pui carul inaintea boilor, se cheama ca ai inceput sa ai o problema. Cand incepi sa scrii pentru altii, daca esti ziarist cu adevarat, se cuvine sa ti se aprinda beculetul de avarie. Pentru ca ziaristul nu scrie pentru altii. Asta e un fals mit. Ziaristul, daca e ziarist, scrie mai intai de toate pentru sine insusi. Pe sine se cauta in povestile altora. Povestindu-le, randuieste vietile altora – dar asta e un efect colateral: randuind vietile altora in povesti de citit cu sufletul la gura, isi rostuieste, mai intai de toate, propria viata. Simplu spus, ziaristul e egoist – traieste traind vietile altora.

Nu e o intamplare daca fatalaul se regaseste in numar mare in randurile politicienilor si ale ziaristilor. Politica si jurnalismul sunt deopotriva profesii si vocatii. Atat politicienii cat si ziaristii sunt precum fatalaii: nici-nici sau si-si. Nu sunt nici dulgheri, nici medici. Nici fierari, nici poeti. Dar scriu sau vorbesc si despre dulgheri si despre medici, si despre fierari si despre poeti. Sunt in toate partile si nicaieri. Sa te mai miri atunci ca mediul virtual le vine ca o manusa? Vorba ceea: “it’s a blessing and a curse” – o binecuvantare si un blestem. Pentru politician si ziarist, fatalaul reprezinta aproape o boala profesionala. Toate profesiile prezinta anumite riscuri: scriitorul face crampa scriitorului (sic!), soldatul sau manuitorul de cadavre sunt predispusi la cinism. Politicianul si ziaristul traiesc cu amenintarea fatalaului deasupra capului.

Nu intamplator, in momente de criza, politicianul si ziaristul sunt printre primele victime. Criza afecteaza si dulgherul si medicul, si fierarul si poetul. Dar, mai presus de toate, il afecteaza pe ziarist – pentru ca el este obligat sa fie cate putin din fiecare. In momente de criza, ziaristul isi da arama pe fata – daca mai are o fata. Criza desparte ziaristii de ziaristii-fatalai, dupa cum desparte politicienii de politicienii-fatalai. Spuneam ca ziaristul scrie in primul rand pentru sine insusi. Ei bine, in momente de criza, dinamica se schimba. Ziaristul scrie atat de mult pentru el incat incepe sa scrie pentru ceilalti.

O mai nimerau si narozii de suprarealisti la rastimpuri – Robert Desnos, bunaoara, in ultimul poem, intitulat simplu, dupa vorba dupa port, chiar asa - Ultimul Poem:

J’ai rêvé tellement fort de toi,
J’ai tellement marché, tellement parlé,
Tellement aimé ton ombre,
Qu’il ne me reste plus rien de toi.

(Te-am visat intr-atat/ Intr-atat am umblat, am vorbit/ Intr-atat ti-am iubit umbra/Incat din tine nu mi-a mai ramas nimic.) Asa si ziaristul – a scris atat de mult pentru el, incat a inceput sa scrie pentru altii. A scris atat de mult incat a uitat ca il doare. Daca nu e fatalau.

Ar mai fi multe de scris, multe nuante de adaugat, multe de clarificat. Pentru ca, insa, ziaristica e sortita de la bun inceput provizoratului (nu pastrez nimic, internetul o face, cand o face:), va mai ofer drept bonus un text din 2006, publicat in Business Magazin. Nu e intamplator ca Max Weber a scris despre ziaristi in faimosul text “Politicul ca si vocatie“.

…Nu stiu in ce masura e vorba despre un merit sau pur si simplu despre o consecinta logica a meseriei – in definitiv, cand iti castigi traiul analizandu-i pe cei din jur, te poti transforma usor in obiect al analizei -, dar faptul se cuvine consemnat ca atare: dintre toate categoriile profesionale, ziaristii au fost, in Romania postdecembrista, tagma cea mai predispusa spre o autoevaluare cat se poate de sincera. Nici medicii, nici avocatii, nici profesorii (si, cu atat mai putin, politicienii) nu au dovedit, ca breasla, acelasi curaj de a-si psihanaliza subconstientul, de a scoate in fata opiniei publice propriii demoni, rasucindu-i mai apoi la vedere, aproape cu masochism, pe toate partile.

Analiza despre care vorbesc, insa, nu vine din partea vreunui gazetar si nici a unui roman. Mai mult, a fost facuta in urma cu aproape un secol, cand inca nimeni nu vorbea despre presa ca despre a patra putere in stat, cainele de paza al democratiei sau alte asemenea imagini magulitoare (si inselatoare) din vocabularul societatii civile. O atare clarviziune ar fi de-a dreptul uluitoare daca n-ar veni din partea lui Max Weber – omul care i-a dat capitalismului arama pe fata in „Etica protestanta si spiritul capitalismului“.

Insa dupa ce a anticipat, cu o suta de ani in urma, aparitia „specialistilor fara spirit“ si a „senzualilor fara inima“, o analiza lucida a breslei ziaristilor, facuta „en passant“, intr-o conferinta din 1918 intitulata „Vocatia politicului“, nu ar mai trebui sa surprinda.

Weber nu se sfieste sa caracterizeze ziaristul drept „demagogul modern“ prin excelenta, cu un statut de paria intr-o societate inclinata a-l privi cu un dispret mai mult sau mai putin mascat. Un demagog din categoria lui Pericle, insa. „Nu toata lumea realizeaza ca un succes jurnalistic important necesita cel putin tot atat «geniu» cat o realizare stiintifica, in primul rand datorita necesitatii de a produce «pe loc» si «la comanda», si apoi datorita nevoii de a fi eficient in conditii de «productie» straine mediului academic. Nu este aproape deloc recunoscut faptul ca responsabilitatea ziaristului este de departe mai importanta si ca sentimentul responsabilitatii unui gazetar onorabil nu este, in medie, cu nimic mai prejos decat cel al omului de stiinta, ba chiar (…) dimpotriva. (…) Nimeni nu crede ca discretia unui ziarist demn de acest nume se situeaza peste media discretiei altor oameni, desi aceasta este realitatea.“

Cariera de ziarist presupune un mers pe sarma care, spune Weber, nu este pentru fitecine, „cu atat mai putin pentru caracterele slabe si, mai ales, pentru cei incapabili de a-si mentine balanta launtrica in absenta unui statut social stabil. Chiar daca viata tanarului om de stiinta este un joc de noroc, acesta mai beneficiaza inca de suportul unui statut social asigurat prin conventie, de care se poate, la o adica, agata pentru a-si preveni eventualele derapaje. Dar viata ziaristului este, prin comparatie, un absolut joc de noroc, in toate privintele (…). Deosebit de dificile se dovedesc provocarile launtrice carora trebuie sa le faca fata mai cu seama ziaristul de succes. Intr-adevar, nu e de colea sa frecventezi saloanele puternicilor zilei, aparent de pe picior de egalitate, fiind adesea laudat doar pentru ca esti temut, stiind totodata ca, indata ce vei fi parasit incaperea, gazda se va grabi sa-si justifice cumva in fata oaspetilor asocierea cu «hienele din presa». Mai mult, nu e putin lucru sa te exprimi cu promptitudine si convingator despre cate-n luna si-n stele, despre toate probleme imaginabile ale vietii – orice se intampla sa ceara «piata» – si asta fara a deveni cu totul superficial si, mai ales, fara a-ti pierde demnitatea. (…) Uluitor nu e faptul ca sunt multi ziaristi care au ajuns «avortoni» si oameni de nimic. Mai degraba s-ar cuveni sa ne mire ca, in ciuda tuturor acestora, breasla include inca un numar semnificativ de oameni valorosi si autentici – un fapt pe care «outsiderii» nu si l-ar imagina cu una, cu doua“.

Inca din 1918, Weber vorbeste despre riscul „tabloidizarii“, despre presiunea politicului si despre infiltrarea aproape inexorabila a rationalitatii economice in rationalitatea gazetareasca – un fenomen evident mai ales in aparitia „lanturilor de ziare“. „Publisherii“ si ziaristii de „senzational“, recunoaste el, „au castigat averi, dar cu siguranta nu si onoare“. Partizanii unei morale absolute, inflexibile, spune Weber, sunt periculosi atat in politica, cat si in gazetarie. In aceste domenii e nevoie de oameni inzestrati, cum ar spune Aristotel, cu intelepciune practica, capabili sa se adapteze unei realitati vesnic schimbatoare si pregatiti totodata sa-si asume responsabilitatea deciziilor – atat in caz de izbanda cat, mai ales, de esec. Cu toate acestea – se grabeste sa adauge Weber – si cel care actioneaza in baza unei etici a responsabilitatii va atinge mai devreme sau mai tarziu punctul dincolo de care compromisurile, nuantarile sau negocierile nu mai sunt posibile. Punctul la care va trebui sa-si dea arama pe fata.

Ce s-ar mai putea adauga? Poate o parafraza dupa Raymond Chandler:

Comentarii

Publică un comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public.
CAPTCHA
Vă rugam să completaţi codul din imagine în rubrica de mai jos.
Image CAPTCHA
Introduceţi literele din imaginea de mai sus.