Elena Lasconi

Andrei Marga despre criza contemporană şi soluţiile depăşirii ei

În anul 2008 Andrei Marga a publicat lucrarea Diagnoze propunînd un nou gen filosofic şi un tip de discurs pe care îl vom analiza succint în cele ce urmează. Consecvent gîndului că filosofia se înalţă din dramele, dilemele lumii trăite, ale vieţii umane, şi oricât de formalizată este, ea trebuie să rămâna traductibilă în limbajul curent Andrei Marga face o radiografie complexă a lumii actuale pe palierele ei semnificative într-un tip de discurs care are de a face cu articolul, recenzia, studiul sau eseul filosofic dar se dovedeşte a fi altceva prin algoritmul construcţiei discursului şi prin adaosul proiectiv, vizionar. Dacă ar fi să încadrăm lucrarea în tipurile de a concepe şi elabora filosofia în contemporaneitate prezente în tabloul pe care chiar Andrei Marga l-a schiţat, lucrarea s-ar înscrie la confluenţa dintre filosofia ca imagine a lumii obiective şi filosofia ca raţionalizare a istoriei
 
Diagnoza este o formă a discursului ideatico-filosofic care are pretenţia de a rezuma principial datele unui domeniu – societate, cultură, filosofie, istorie, teologie, învăţămînt universitar, sport, politică etc. – utilizînd atît tehnicile sintezei filosofice cît şi un set de argumente intuitiv-concrete care sprijină demersul teoretic. Ea se obligă să conţină informaţie actuală şi suficientă, atît în extensiune cît şi în intensiune, astfel încît domeniul vizat să fie bine acoperit din acest punct de vedere.. O colecţie de astfel de sinteze ne pune în faţa unei desfăşurări de anvergură care izbuteşte în mare măsură să dea reperele lumii în care trăim. Astfel diagnozele lui Andrei Marga ne conduc pas cu pas spre o imagine cuprinzătoare a lumii actuale chiar dacă demersul formal-discursiv nu este cel al filosofiei clasice descris cel mai bine în modernitate de sistematica hegeliană.
 
Subsumînd lucrarea sa definiţiei filosofiei drept conştiinţă a timpului ei Andrei Marga este încredinţat că „nu este posibilă filosofia întreagă a timpului nostru cîtă vreme însăşi posibilitatea totalizării experienţei este pusă în discuţie”1 aşa că abandonează modul sistematic al discursului de sorginte hegeliană şi preferă să ofere o totalitate de totalităţi sau o colecţie de sinteze care au menirea de a pregăti o ulterioară sinteză sistematică.
 
Diagnoza are pretenţia de a configura o paradigmă adică “o constelaţie de convingeri, valori, metode înlăuntrul căreia se formulează întrebări şi elaborează răspunsuri”2 contruită conform unei axiome, pe baza unui principiu unificator. Astfel, de pildă, în domeniul societăţii şi a vieţii sociale Andrei Marga distinge şi afirmă diagnoze ca “societatea raţiunii cinice”- Sloterdijk, „era vidului” - Lipovetsky, „societatea postmodernă”- Lyotard, „societatea asimetrică”- Coleman, „societatea transparentă”- Vattimo, „societatea cinică”- Goldfarb, „societatea informaţiei”, „societatea cunoaşterii”, „societatea postseculară” – Eder şi Habermas, „societatea minciunii” - Reihard, societatea , societatea riscului şi altele. Efortul este acela de a surprinde atitudinile cele mai semnificative din ultimele două decenii şi de a aduce actualitatea gîndirii universale pe terenul filosofiei româneşti.
 
Din punct de vedere al funcţiunilor acestui tip de discurs, pe lîngă misiunea sincronizării cultural-ideatice, diagnozele lui Marga îşi propun să ajute la conştientizarea publică a situaţiei lumii în care trăim şi să se adauge cu reţete şi soluţii care să ajute la efectuarea corecţiilor şi ajustărilor necesare. Pornind de la asumţia că “viaţa noastră depinde de acurateţea vorbirii şi de rigoarea gîndirii”3 filosoful aduce contribuţii remarcabile la configurarea datelor lumii în care trăim şi la configurarea unor direcţii de prefacere dezirabilă a acesteia.
 
În diagnoza pe care o face crizei actuale Andrei Marga punctează reperele acesteia şi îl subliniază pe cel mai important: degradarea administraţiei şi a vieţii publice din România. Cauzele acestei situaţii sunt – în opinia autorului - patru şi ele contribuie corelat la crearea şi întreţinerea crizei: nepriceperea administrativă, politizarea excesivă, profesionalismul lacunar, dispreţul moralei. După detalierea şi exemplificarea concretă a acestor factori generatori de neajunsuri sociale şi economice, Andrei Marga oferă, pe patru direcţii, remediile care constau în: informarea corectă şi dezbaterea argumentativă în viaţa publică, trecerea de la interesul privat la interesul public şi promovarea acestuia în decizii administrative, de-formaqlizarea democraţiei şi transformarea ei în mod de viaţă, instituirea unor forme de educaţie favorabile argumentărilor, interesului public şi democraţiei ca formă de viaţă.
 
Andrei Marga încheie diagnoza crizei afirmînd sintetic că ”Pentru orice privire la rece este limpede că România are nevoie de o reorganizare a forţelor politice care-i imprimă direcţia şi, desigur, de noi energii care să vină din propria ei societate.”4.
Conţinutul ideatic aici angajat este, din punctul nostru de vedere, valid şi sustenabil dar pe lîngă asumţiile din conţinut, din acest text transpare în mod evident - din punct de vedere formal, metafilosofic – algoritmul alcătuirii unei diagnoze: 1.enunţarea temei, 2.Descrierea argumentată a stării de fapt şi reliefarea cauzelor care au generat situaţia indezirabilă 3. proiectarea remediilor şi a direcţiilor de acţiune dezirabilă.
 
Pentru a dovedi că setul de argumente poate să fie îmbogăţit considerabil şi amploarea diagnozei poate să fie şi alta, cu spor în demersul întemeierii şi a puterii de convingere, Andrei Marga revine în 2009 cu o lucrare dedicată exclusiv crizei 5. În prefaţa acesteia autorul arată explicit că diagnozele din volumul anterior au stat la baza dezvoltării lucrării şi că volumul din 2008 şi cel din 2009 sunt părţi ale unui corp comun. Andrei Marga precizează că îşi asumă extinderea referinţelor din programul său filosofic de conceptualizare a lumii în care trăim, angajînd în lucrare nu doar perspectiva filosofică, ci şi pe cea sociologică şi economică pentru întregirea unei abordări globale a temei. Algoritmul care dă specificul diagnozei, mai sus amintit, rămîne însă scheletul pe care se construieşte lucrarea şi el este suficient de solid pentru a susţine întreaga dezvoltare argumentativă.
 
Astfel, primul paseste cel al configurărilor şi limpezirilor istoric-conceptuale asupra temei şi termenilor care fac obiectul diagnozei.
 
Referinţele istorice asupra crizei pornesc de la Hegel cel care a avut “intuiţia naturii criziale a societăţii moderne”, continuă cu Marx, (care este criticat cu argumente din Cardinalul Ratzinger, Jacques Attali, John Mickletwait, Adrian Wooldridge şi ale autorului, care completează radiografia erorilor marxismului în aproximarea mecanismelor socialului şi ale crizei) Stiglitz şi Krugman, care au analize convingătoare şi pertinente asupra temei. Modernitatea este investigată cu instrumentele cercetătorului atent şi concluzia este aceea că nici Hegel, nici Marx şi nici Weber nu au avut o poziţie adecvată şi completă în privinţa crizei. Jurgen Habermas abia este cel care avînd la dispoziţie o altă teorie asupra modernităţii tîrzii a reuşit să surprindă adecvat mecanismele acesteia pe palierele economiei, raţionalităţii, legitimităţii şi motivaţiei cărora Andrei Marga le adaugă pentru completitudine şi specificitate est-europeana palierul administrativ, cel al identităţii culturale şi cel al crizei creativităţii. Investigaţia filosofică asupra definirii şi configurării temei continuă cu abordări cum sînt cea utopică a lui Paul Krugman şi cea neoclasică a lui John Kenneth Galbraith.
 
Un capitol special este dedicat noilor abordări ale crizei, care le actualizează sau infirmă pe cele ale modernităţii. Covîrşitoare este informaţia pe care autorul o vehiculează, efortul de sincronizare cu cele mai noi teorii şi abordări ale temei crizei în plan universal..
 
Radiografia crizei româneşti ocupă şi ea un spaţiu privilegiat fiindu-i destinată partea a treia a lucrării care se referă la istoria crizelor din România şi la natura lor ajungînd pînă ca criza acestor ani, la criza contemporaneităţii.
Al doilea pas este cel al surprinderii mecanismelor concrete de acţiune a crizei şi de exemplificare a cauzelor ce au dus la instalarea ei dintre acestea cele mai semnificative fiind coruperea regulilor şi prezenţa corupţiei administrative, incompetenţa liderilor şi a funcţionarilor administrativi, criza reformelor educaţionale .
 
Al treilea pas pe care îl face autorul în ampla sa diagnoză a crizei este cel al figurării remediilor şi soluţiilor specifice şi actuale pentru depăşirea crizei în România. Mai întîi el arată necesitatea instituirii unei relaţii adecvate între cultură şi economie printr-un management competitiv conform principiului legăturii culturii cu piaţa. Autorul adresează “un îndemn la înţelegerea matură a pieţei ca şi cultură. Nu trăim deloc astăzi într-o lume dezlegată de cultură ci într-o lume dependentă de cultură”6 astfel încît liderii trebuie să fie unii autentici şi conştienţi de misiunea lor. Celelalte remedii sînt cele deja amintite şi care se cer mereu repetate pînă vor deveni acţiune eficientă în societatea românească:informarea corectă şi dezbaterea argumentativă în viaţa publică, trecerea de la interesul privat la interesul public şi promovarea acestuia în decizii administrative, de-formalizarea democraţiei şi transformarea ei în mod de viaţă, instituirea unor forme de educaţie favorabile argumentărilor, interesului public şi democraţiei ca formă de viaţă.
 
Consecvent gîndului că filosofia se înalţă din dramele şi dilemele lumii trăite din tumultul vieţii umane şi oricât de formalizată este, ea trebuie să rămâna traductibilă în limbajul curent, Andrei Marga a construit un tip de discurs, Diagnoza, adecvat receptării contemporane, nevoii de informaţie şi valorizare a cititorului. Conţinutul ideatic şi conceptual, sugestiile de acţiune socială şi economică dezirabilă pe care le oferă diagnozele sale dau încă o dată filosofului aura utilităţii în cetate şi se constituie într-un răspuns ferm şi convingător asupra rolului şi misiunii filosofilor în lumea actuală.
 
 
Note
1. Andrei Marga, Diagnoze,Ed. Eikon, Cluj Napoca, 2008, pg 546
2. Andrei Marga, Filosofia unificării europene, Ed. Fundaţiei pentru Studii europene, Cluj Napoca, 2006, pg 9
3. Andrei Marga, Diagnoze,Ed. Eikon, Cluj Napoca, 2008, pg 11
4. idem, pg 324
5. Andrei Marga,Criza şi după criză, Ed Eikon, Cluj Napoca ,2009
6. idem, pg. 133
 

Comentarii

Publică un comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public.
CAPTCHA
Vă rugam să completaţi codul din imagine în rubrica de mai jos.
Image CAPTCHA
Introduceţi literele din imaginea de mai sus.