Conspiraţia tăcerii: Religia dacilor în tradiţiile populare

Religia dacilor de dinainte de Hristos până azi

Cuvânt înainte

Testamentul Zalmoxian Dacoromân

Studiul Testamentul Zalmoxian Dacoromân a fost la dispoziţia celor interesaţi, înainte de a fi prezentat spre analiză şi dezbateri în cadrul Cercului Deceneu pentru studierea limbii şi civilizaţiei dacilor, într-o şedinţă de lucru din anul 1980. În anul 2005 am fost invitat şi am participat pentru prima dată la o şedinţă de lucru a Academiei Dacoromâne. Am mers cu studiul Testamentul Zalmoxian Dacoromân. A fost citit de d-l Geo Stroe, preşedintele Academiei Dacoromâne şi de către Vasile I. Zărnescu. Au hotărât să-l publice-aşa a apărut, fragmentar în revista ASCULTIALOMIŢA nr. 2/2005 şi, în întregime, tot sub auspiciile Academiei Dacoromâne –vezi Gheorghe Gavrilă Copil/Geo Stroe, File din Testamentul Zamolsian Dacoromân, Editura Dacoromână, Bucureşti, 2006. A urmat comunicarea cu acelaşi titlu, susţinută la Al VII-lea Congres Internaţional de Dacologie, iunie 2006.

Religia dacilor de dinainte de Hristos până azi

Pentru cei care sunt atenţi la bibliografie vor observa că şi lucrarea aceasta vine de demult. Având în vedere că Moşii sunt mereu actuali, ca sărbătoare religioasă de masă, se ridică întrebarea de ce nu a fost redactată şi publicată până acum? Voi răspunde tot printr-o întrebare, la care însumi trebuia să ajung. Fără actul sfinţitor al preoţilor daci zalmoxieni, apoi tot al preoţilor daci, nou testamentari, de liturghie latină, de liturghia greacă în limba slavonă, apoi în limba română, continuitatea noastră pe plan religios de dinainte de Hristos, ar fi traversat mileniile? Comoara este în sânul Bisericii Ortodoxe Române.
Trimiţând lucrarea spre consultare, Geo Stroe a fost primul care mi-a răspuns, învitându-mă să o susţin în cadrul Academiei Dacoromâne, pe data de 15 septembrie 2011. La încheierea şedinţei de lucru, a anunţat că academia o va tipări în scurtă vreme.
Religia dacilor de dinainte de Hristos este activă şi azi, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, cu o largă participare a creştinilor.

Gheorghe Gavrilă Copil

Religia dacilor de dinainte de Hristos până azi
Sărbătoarea Moşilor

Cultul zalmoxian dac în comuna Bezdead, jud Dâmboviţa şi în alte localităţi, azi, în ţara noastră de dintotdeauna, Dacia. Cult păstrat de către cine? De către noi, dacii de dinainte de Hristos, până azi! Şi până mâine şi mereu, mereu, până când neamul nostru va ajunge în orizontul civilizaţiei divine!

I Contextul istoric şi religios
1. Înainte de Hristos
Liturghia dacilor zalmoxieni de dinainte de Hristos, din primul mileniu, din al doilea şi din al treielea, de după Hristos
2. De după Hristos
Liturghiile nou testamentare: liturghia de rit grecesc, liturghia de rit dacic, liturghia de rit roman

ARHIEPISCOPIA TUTUROR DACILOR, JUSTINIANA PRIMA,
înfiinţată de Binecredinciosul împărat JUSTINIAN CEL MARE, autocefală, autonomă, unitară

Împăratul Justinian (527-565) este trecut în Calendarul ortodox român la data de 2 august. De ce nu este Sfântul împărat Justinian cel Mare, ci doar Binecredinciosul? Propunem să vieţuim cu strămoşii noştri daci din acele vremi, într-o manieră accesibilă tuturor cititorilor, evitînd ariditatea unui studiu, dar având încorporate documnente, date istorice, fără de care stejaul multimilenar al vieţuirii noastre în spaţiul carpato-danubiano-pontic este umbrit, conştiinţa continuităţii noastre aici în Dacia noastră eternă, România de azi, fiind obturată. După citatul din Timotei Cipariu totul devine vivant, ne provoacă să ne întrebăm, să aflăm, să ne trezim din somnul istoriei. Se impune precizarea că în studiul Testamentul Zalmoxian Dacoromân (1), demonstram, cu textele pe faţă, la îndemâna tuturor cititorilor, că avem consistente pagini din religia dacilor de până la Hristos, păstrate până în zilele noastre. Ele ne introduc în tainele religiei strămoşeşti. Prin fragmentele din piesa de teatru Deceneu (2) avem o atrăgătoare călătorie în istorie, în mileniul întâi de după Hristos şi la începutul celui de al doilea, iar prin ultima parte vom trăi împreună desfăşurarea la scară de masă, azi, a unei sărbători din religia noastră zalmoxina de dinainte de Hristos, sărbătoare încorporată în Biserica Ortodoxă Română. E vorba de sărbătoarea moşilor. Şi toate acestea ne certifică fapul că noi, dacii, suntem noi, românii de azi. Suntem prezenţi în actualitate, prin şirul generaţiilor, chiar pe planul definitoriu al unui popor, cel spiritual, religios. Prin fragmentele de teatru ce urmează, cei mai mulţi dintre cititori vor ajunge la documente despre care nu aveau cunoştinţă...
ACTUL II
Scena I
Timotei Cipariu: Ascultă poete. În anul 303, sfântul Dasiu era episcopul Durostorului (Nu mai citeşte). Poete, poate nu ştiţi în ce ţară era Durostorul, ce neam tăia în această localitate? Îţi spun eu, dacii, frăţioare. Dar asta ar fi datoria voastră, să vă dacizaţi iar numele voastre şi al localităţilor voastre. Dacă nu, trăiţi în mizeria umilirilor şi păstraţi-le. Împănaţi-vă cu slavonisme, turcisme, maghiarisme, tătărisme, de să nu mai ştie nimeni, cine sunteţi. De la o vreme nici voi înşivă. (Continuă lectura). În anul 325, la conciliul ecumenic de la Niceea, participă Protogene, episcopul Sardicei, Marcu, episcopul Comeei, Pistu, episcopul de Marcianopolis. În anul 347, la conciliul de la Sardica, participă Protogene, episcopul Sardicei, Vitale, episcopul Apelor, Gaudenţiu, episcop de Naissus, Calvu, episcopul Iscului, Paregoriu, episcopul Scupilor, Macedoniu, episcopul Ulpianei, Artemidoru, episcopul Blacenei, din Dacia. (Pentru sine) I-am spus, aşa, din Dacia, dar tot nu pricepe că şi celelalte, aproape toate, sunt tot din Dacia, din Dacia de sub ocupaţia romană. Atunci Dacia era una, atât cea liberă cât şi cea de sub ocupaţia romană. Din sudul şi din nordul Dunării. (Apoi continuă să citească). Marcu episcopul Sisciei, mai adevărat al Comeei, din Dacia, episcopii arieni Ursaciu, din Singidunum,Valente, din Mursa. În anul 381,la Marcianopolis era episcop Martiriu. La conciliul întâi ecumenic de la Constantinopol a fost şi Niceta, episcopul Romatianei (Remesianei!). La Apiaria, în 404, era episcop Lupiciniu, prieten şi apărător al sfântului Ioan Crisostomul. În 409, la Naissus, era episcop Marcianu. La conciliul al III-lea, de la Efes participă Iulian, episcop din Sardica, Doroteiu, episcop din Marcianopol, Iacob, episcopul Abritului. În anul 451, la conciliul al IV-lea, din Calcedon, participă Diogene, episcopul Remesianei. În anul 458, şase episcopi se adresează în scris împăratului Leon. Aceştia sunt Marcian al Abritului, Marţiale de Apiaria, Menifilu din Durostor, Marcel din Nicopole, Petru din Novae, Ditta (Dizza) din Odesus, din Scytia. Să precizez, pe înţelesul tuturor că e vorba de Odesus din Dacia? În anul 458 mai erau episcopi, Zosimu al Sardicei, Valerian al Marcianopolisului, Ursiciniu al Scupilor,. În 459, episcop de Marcianopolis era Paul al Develtului, Jovinu. În 518, episcopul Nicopolei era Amatiu. În anul 535, împăratul Iustinian întemeiaxă Arhepiscopia Iustiniana Prima. În 594, Felice, episcop de Sardica. În anul 787, episcopul Ursu...
Poetul: Ursu din Dacia... Nu mai rezist!
Timoptei Cipariu (Pentru sine): Dacă nu i-aş fi spus, uneori, din Dacia, nu ar fi tresărit. Ar fi trebuit să nu mai reziste de câte ori am rostit numele unor daci. Doar numai noi dacii, eram şi în România de azi şi în Bulgaria şi în Serbia, până în secolul al VII-lea. Bulgarii şi sârbii nu veniseră în Europa Oh, oh, oh! (Către sală) Sub împăratul Ioaniciu, în 1203, românii se unesc cu biserica Romei.
Poetul: Numai rezist. Cipariule, riscăm să rămânem fără spectatori. Se vor ridica toţi şi vor merge la Biblioteca Academiei şi vor copia întrega dumitale cărticea.
Timotei Cipariu: A, nu, nu e nevoie... Le-o citesc eu toată. De ce să mai piardă timpul cu deplasarea (Spre sală). Până la întâia dezbinare, sub patriarul Fotie, în anul 879, biserica era numai una, catolică în credinţă şi cu oarecare diversitate în ceremonie şi rituri. După naţionaliţăţi şi limbi. Cu ritul grecesc, latin, armenesc, sirian, coptic, etiopian, etc.

Scena III
(Deceneu şi Sfântul Vasile cel Mare, în ţinute sacerdotale simple).
Deceneu: Sfinte Vasile cel Mare, împăratul Iustinian-prea des şi dirijat se uită că este dac-a zidit biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, o mândrie a bisericii universale şi drept credincioase. Tot el înfiinţează, în anul 535, chiar în plina lume a dacolatinilor mei, nord şi sud dunăreni, o arhiepiscopie autocefală.
Sfântul Vasile cel Mare: Cu alte cuvinte independenţă religioasă. Chiar aşa să fi fost?
Deceneu: Părinte, pentru cuvintele acestea, confraţii Sfinţiei Voastre, grecii, v-ar rezerva o soartă cel puţin ca a Sfântului ierarh Ioan Gură de Aur. Surghiunul. Pe viaţă. Da, chiar aşa a fost, independenţă religioasă faţă de Constantinopol, adică arhiepiscopie de sine stătătoare, aşa cum erau celelalte mari arhiepiscopii ale lumii creştine.
Sfântul Vasile cel Mare: Grecii mei, din nefericire, îndepărtându-se de iubirea divină, s-au surghiunit pe ei înşişi faţă de Dumnezeu.
Deceneu: Justinian, deşi era împăratul Constantinopolului, voia să asigure cele divine în continuitate firească pe pământ. S-ar fi evitat cruciada ortodoxă împotriva poporului creştin dac.
Sfântul Vasile cel Mare: Dar cu Roma?
Deceneu: Tratativele se desfăşurau cu bunăcredinţa.
Sfântul Vasile cel Mare: Oh, oh! (Tresare. Mută discuţia la alt subiect) Mari nenorociri se abat peste lume. Sârbii din fosta Iugoslavie, indiferent cum se numesc ei, tot de un neam sunt, plătesc ei ceva...încă mai plătesc. Pe teritoriul lor e mereu război. Mondial, civil, local, balcanic... Sunt ca nisipul mişcător. N-au stabilitate. Din sângele lor strigă toţi consângenii tăi, Deceneu, dacii, sau tracii, cum se numesc dacii din adâncimea Balcanilor. Strigă şi strigătul lor ajunge până la Tronul ceresc. Jumătatea de nord a fostei federaţii iugoslave este pământul natal al dacilor şi tracilor, iar cea de sud a ilirilor. Ilirii aceştia erau foarte înrudiţi cu voi. Dacă nu cumva mai mult decât înrudiţi...Bulgaria de asemenea, în proporţie de optzeci la sută s-a format pe teritoriul dacilor, cealaltă parte, de douăzeci la sută, aparţine Traciei. Şi sârbii şi bulgarii, i-au măcelărit pe dacii tăi. Au mai rămas destule insule, dar şi grupuri mai mici, de dacolatini, între sârbi, muntenegreni, sloveni, croaţi, bosnieci, herţegovineni, bulgari, dar nici acum nu li se dă dreptul la existenţă, la şcoli şi biserici în limba lor.
Deceneu: Asta, aici, în Cer se ştie foarte bine. Dar Sfinte Vasile cel Mare, nu prea înţeleg de ce abaţi discuţia la raporturile dintre sârbi şi bulgari, cu dacii mei. Eu nu prea înţeleg de ce este surghiunit, în suferinţă, faţă de Dumnezeu, neamul grecesc.
Sfântul Vasile cel Mare: Eşti abil, Deceneu. Nu mă laşi în afara adevărului. Vrei să mă tragi de limbă, ca să afle ai tăi, (Arată spre sală) acum. Adevărul e adevăr şi nevredinicia oamenilor niciodată nu îl poate şterge din eternitate. Ca şi sârbii şi bulgarii şi grecii mei au lovit în mod neîngăduit, în traci. Şi azi se mai opintesc să îi afunde în moarte...Da, da...pe traci, cu alte cuvinte, pe valahii din Grecia. Pe dacii tăi. Pe românaşii tăi. Că toţi sunteţi de-un neam şi de-o limbă, indiferent cum vă numiţi. Aşa este, Deceneu, dar te rog să fii cu luare aminte, la o nedumerire a mea.
Deceneu: Ascult.
Sfântul Vasile cel Mare: De ce aţi renunţat, pentru ţara voastră, la denumirea de Dacia? Îi ziceţi, azi, România şi vă ziceţi români, dar tot daci sunteţi, tot din Dacia (Pauză). Văd că taci...
Deceneu: Mă întristaşi, Sfinte Vasile cel Mare. Păi, de-aceea! Sunt mut de durere. Să ştergi numele ţării tale, numele neamului tău, conştiinţa clară a continuităţii de loc, de neam, de ţară, în şirul mai multor mii de ani, pentru nişte socoteli lumeşti, conjuncturale...
Sfântul Vasile cel Mare: Dar, Deceneu...
Deceneu: Nu mă mai arde cu fierul înroşit, Sfinte Vasile cel Mare! Ai toată dreptatea, de neşters din eternitate. Cei ce au dat, abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, noul nume de România, au privit spre sprijinul lumii acesteia , spre ţările latine, nu spre cei de sus, spre Dumenzeu. Dacă neamul grecesc este în surghiun pentru păcatelele lui, la noi e mai grav, surghiunul, plus uitarea.
Sfântul Vasile cel Mare: Amnezia.
Deceneu: Ce?
Sfântul Vasile cel Mare: Amnezia. Un termen medical.
Deceneu: Da, da, da. Boala uitării propriei identităţi. Numai că, Sfinte Vasile cel Mare, cauza acestei boli, sunt tot grecii Sfinţiei Voastre.
Sfântul Vasile cel Mare: Cred că pe mine nu are rost să mă lămureşti. Vezi cum se ţin grecii mei de poalele cerului, în rugăciuni, să-i ajut! Le port de grijă, dar nu împotriva adevărului etern.
Deceneu: Aşa e Sfinte Vasile cel Mare, cu vrednicie trăieşti, în spiritul lui Cristos. Dar...
Sfântul Vasile cel Mare: Ce, dar?! E partea ta de luptă, pentru a transmite şi a instaura adevărul şi dreptatea pe pământul Daciei. Sunt ai tăi, să te asculte.
Deceneu (Pentru sine): De parcă grecii, te ascultă. (Apoi către sală) Aţi văzut ce a făcut Sfântul Vasile cel Mare? Grec în toată legea! Pe când să demonstrez, cum ne-au decapitat grecii, uite-aşa m-a-ntors, ca să vă spun câte ceva despre venirea slavilor în Balcani, despre numele de Dacia...
Sfântul Vasile cel Mare: Te-am deturnat.
Deceneu: Ce ?
Sfântul Vasile cel Mare: A deturna. Un neologism.
Deceneu: Da, da, da.
Sfântul Vasile cel Mare: Deceneu, eşti un învăţat, un mare învăţat! Ce îmi tot dai cu ce?!
Deceneu (Se ia cu mâinile de tâmple): Ce mă fac, Doamne, ce mă fac? (Spre cer, cu putere) Zalmoxis! Zalmoxis! Zalmoxis! ( Apoi liniştit, către Sfântul Vasile cel Mare). În nici un fel nu mă pot compara cu neamul tău.
Sfântul Vasile cel Mare (Pentru sine): Nici nu am zis aşa ceva.
Deceneu: Poftim?
Sfântul Vasile cel Mare: Ei, da, foloseţi şi tu, un limbaj elevat.
Deceneu: Academic, ca între învăţaţi.
Sfântul Vasile cel Mare: Da, acesta este cuvântul.
Deceneu: Ai mei au fost la nişte cursuri academice. Atunci l-au auzit prima dată.
Sfântul Vasile cel Mare: M-ai făcut atent.
Deceneu: Profesorii lor trăiau pe cai şi mergeau încotro mergea vântul. Poftim, este un cuvânt slav, Sfinte Vasile cel mare, slavul pohteti. I-au luat slavii, pe ăştia ai mei şi le-a îndesat pe găt atâtea cuvinte, că era să se sufoce. Priveşte la ei, Sfinte Vasile cel Mare (Arată spre sală). Toţi, făra excepţie, îşi terorizează copiii, când spun ce, în loc de poftim. Iar toţi copiii spun ce, fără ca părinţii să-i fi învăţat aşa ceva!
Sfântul Vasile cel Mare (Cu sfiiciune, cu grijă): Deceneu, preoţimea dacilor, rezistă în sufletele nevinovate ale copiilor? Redutele voastre de apărare...(Se închină cu multă cucernicie, trei închinăciuni, atingând cu degetele mâinii drepte pământul).
Deceneu (Referitor la închinăciuni): Mulţumim Sfinţiei Voastre...(Cu alt ton). Aşa că, părinţii copiilor au devenit, mercenarii slavilor, împotriva propriului neam. Chiar împotriva propriilor copii. Cuvântul ce, este străvechi, autohton, daciesc. Este cuvânt latin. Din chiar seva coloanei multimilenare a neamului.
Sfântul Vasile cel Mare: Doamne, da închişi mai sunt la minte, ăştia, ai tăi! Şi tot merg, aşa, înainte...Li-i ruşine de limba de acasă.
Deceneu: Sfinte Vasile cel Mare, ei cred că poftim este un cuvânt românesc. Aşa că, din patriotism îşi defigurează ei copiii (Trist, amătât). Iartă-mă Sfinte Vasile cel Mare. Mi-e greu să recunosc. Da, le este ruşine de limba de acasă, socotesc cuvântul ce, ca fiind, aşa, ţărănesc. Deşi, a fi, aşa, ţărănesc, înseamnă uriaşa jertfă de sânge, pentru păstrarea neamului. Şi mai înseamnă pâinea cea de toate zilele, rotundă, miezoasă, pe masă. Starea aceasta de lepădare de limba maternă şi de apărare a uzurpatorului, care s-a impus prin sabie, mărturisesc că procesul de slavizare este în plină desfăşurare. Stăpânii le-au pătruns în subconştient şi acţionează de acolo. Aşa că, alunecarea spre o altă memorie, spre un alt ocean spiritual, spre o altă patrie spirituală, merge de la sine. E limpede, priveşte-i (Arată spre sală). Nici măcar nu conştientizează cum sunt furaţi. Cum un întreg popor, este furat! I se înmagazinează în sine, ape freatice străine.
Sfântul Vasile cel Mare: Nici nu m-ar mira ca luciferienii ăştia, care, la Ialta, la Malta şi mai în urmă la…dar să trecem peste ultima secretomanie pământească, nici nu m-ar mira, am zis, să îţi fi at din nou România, drept plocon, Rusiei.Aceaşi liturghie. O mare parte din vocabularul liturgic şi laic, identic. Argumentul Moscovei a fost clar. Sunteţi deja slavizaţi, gândiţi că sunteţi români, luptaţi să rămâneţi români, dar prin vocabularul liturgic, prin termenii religioşi, tot alunecaţi spre Moscova. Acest vocabular acţionează deja ca un magnet, din subconştientul vostru, ducându-vă, pe nesimţite şi mai aproape de Moscova. Alunecaţi, fără să ştiţi. Şi, Moscova, miloasă, i-a rugat, la târguială, pe ceilalţi împărţitori de lume, să accepte ideea, că, dormiţi de multă vreme. Şi le-a promis, să se comporte, lin, cu voi. Şi stânca doarme şi alunecă lin. (Pentru sine). Nici măcar nu ştiu să-şi apere interesele. Se tot luptă cu Moscova pentru Basarabia, în loc să ceară plecarea Moscovei din prima lor Basarabie, din Transnistria, ocupată de ruşi în 1792. Dacă adormiră în ei amintirile despre românii din Transnistria, cum să le trezească Deceneu conştiinţa de sine, din primul mileniu?!
Deceneu: Of, of, of! Şi ce bine era! O desfăşurare liturgică, precum ploaia roditoare peste ogor! Neamul cânta în versuri, legile morale, divine. Cânta la bucurii şi la necazuri. Şi ne era uşor, în faţa necazurilor vieţii. Lucrul de toate zilele, totul, totul se ritualizase, devenise obicei. Popor cu suflete de stâncă. Acum au mai rămas basmele, poveştile. Chiar şi atât şi ar fi nişte fereşti către lumină, fereşti prin care să evadeze, din întunecimi. Le citesc, sau le rostesc pe dinafară, uluiţi de frumuseţea lor, dar nu mai pot să înţeleagă adevărurile eterne, rămase, în basme. Gândul nu mai îndrăzneşte să urce până la înălţimi. Dar să lăsăm supărările, Sfinte Vasile cel Mare şi să îţi spun o poveste.
Sfântul Vasile cel Mare: Chiar? (Copilăreşte) Voi aveţi nişte basme, cum nu le mai are nimeni în jurul vostru. Nici un neam cu care vă învecinaţi acum. În afara acelora, care, din traista voastră, au căzut în traista lor.. Spune, spune, Deceneu, abia aştept. Îmi plac enorm poveştile românilor.
Deceneu: Chiar?
Sfântul Vasile cel Mare: Chiar!
Dceneu: Să vedem, asta o să-ţi placă?
Sfântul Vasile cel Mare: O să-mi placă! Spune-mi-o, te rog!
Deceneu: A fost odată un românş de-al meu...
Sfântul Vasile cel Mare: A fost odată un românş de-al meu...
Deceneu: Şi avea acest românş o slugă...
Sfântul Vasile cel Mare: ...o slugă.
Deceneu: Seara când veneu de la lucru, soţia românaşului meu îi aştepta cu masa întinsă...
Sfântul Vasile cel Mare: masa întinsă.
Deceneu: Mămăligă împăturată cu brânză.
Sfântul Vasile cel Mare: Cum e asta? Trebuie să fie bună, că îmi lasă gura apă!
Deceneu: Un rând de unt şi de brânză de oi, dar nu telemea şi un rând de mămăligă şi tot aşa până se umple strachina. Apoi o ulcea de smântână, pe deasupra.
Sfântul Vasile cel Mare: ...apoi o ulcea de smântână, pe deasupra.
Deceneu: Stăpânul şi sluga se închinau frumos, mulţumind Cerului, şi, unul de-o parte şi altul, de cealaltă parte a strachinii, începeu să mănânce. Şi tot aşa seară deseară. Până într-o seară când...
Sfântul Vasile cel Mare: Până într-o seară când...
Deceneu: Sluga grăi stăpânului său. Şi-i spuse că la bun stăpân o nimerit.
Sfântul Vasile cel Mare: La bun stăpân...
Deceneu: Dar că mai înainte, la un alt stăpân, într-un sat îndepărtat...Un stăpân rău la suflet. Niciodată nu era mulţumit.
Sfântul Vasile cel Mare: Hain, hapsân!
Deceneu: Şi uite-aşa, îl lua de urechi şi îl răsucea. Sluga răsuci strachina cu mămăliga împăturată, ca să arate stăpânului de faţă, cum îl învârtea de urechi, vechiul stăpân. Apoi sluga tăcu şi începu să mânânce în continuare.
Sfântul Vasile cel Mare: Foarte bine, foarte bine, trebuia să mănânce. A venit de la lucru. Era flămând.
Deceneu: Începu să mănânce şi stăpânul.
Sfântul Vasile cel Mare: Prea bine. Şi el venise de la lucru. Şi el era flămând.
Deceneu: Sluga mânca rar, fără grabă, ca de obicei, din jumătatea de strachină dinspre el. Şi stăpânul mânca, dar din când în când se oprea din mâncat. Se gândea la ceva. Ii trecea lui prin gând ceva.
Sfântul Vasile cel Mare: Să mănânce, Deceneu. Nu-l zori, că ne spune el după ce mănâncă. Nu-i aşa?!
Deceneu: Asa e, aşa...Şi stăpânul acesta se miră, ce stăpân rău avusese sluga.
Sfântul Vasile cel Mare: Pe drept cuvânt.
Deceneu: Şi zici, grăi el de la o vreme către slugă, că, uite-aşa te răsucea de urechi! Şi răsuci şi stăpânul strachina cu mămăligă împăturată. Şi iar se puseră pe mâncat. Şi înţelese stăpânul că dracul îşi băgase coada în casă. Nevastă-sa punea brânzâ şi unt numai în jumătatea dinspre bărbatul ei, iar de partea slugii, numai mămăligă goală. Aşa au făcut grecii tăi, Sfinte Vasile cel Mare! S-au urcat, în biserică, la conducerea neamului daciesc şi au luat de partea lor, tot ce se putea lua. Până şi limba din biserici şi şcoli. Şcolile, ştim toţi, tot în biserică erau, dar şi pe lângă regi. Aşa că Sfinte Vasile cel Mare, întorc şi eu farfuria, aşa cum ai întors si Sfinţia Ta, convorbirea dintre noi, de câte ori ai vrut.
Sfântul Vasile cel Mare: Chiar de câte ori am vrut?
Deceneu: Chiar.
Sfântul Vasile cel Mare: De ce nu ai întors-o şi dumneata? De ce n-ai întors farfuria la loc?
Deceneu: Iaca o întorc. Şi o întorc de câte ori o vei răsuci. Ai spus, Sfinte Vasile cel Mare, despre grecii Sfinţiei Voastre, că, din nefericire, îndepărtându-se de iubirea divină, s-au surghiunit per ei înşişi, faţă de Dumnezeu.
Sfântul Vasile cel Mare: Da, am zis şi eu, colea, o vorbă.
Deceneu: Apoi, Sfinţia Voastră repede a cotigit-o, mutând vorba la nenorocirile pricinuite dacilor, de către sârbi şi bulgari.
Sfântul Vasile cel Mare: Mă prefac a nu auzi cum te exprimi, Deceneu, dar îţi amintesc ce am zis: Că sârbii şi bulgarii şi grecii mei au lovit în mod neîngăduit în traci. Şi azi se mai opintesc să îi mai afunde în moarte.
Deceneu: Aşa e.
Sfântul Vasile cel Mare: Atunci ce vrei, Deceneu? Ai găsit în târg, sămânţă de ceartă?
Deceneu: Mi-ai pus o întrebare de m-am tulburat şi m-am tot dus după răspunsul ei. Cum spunea Sfinţia Voastră? M-aţi deturnat.
Sfântul Vasile cel Mare: Eu?
Deceneu: Da, Sfinţia Voastră. Ca de ce am renunţa la numele de Dacia. Şi mă tot întrebai şi mă tot duceai mai departe de grădina cu grecii Sfinţiei Voastre. Eu deschisesem vorba despre independenţa religioasă a a latinilor carpato-balcanici, prin Arhiepiscopia Iustiniana Prima. Şi s-a înlăcrimat sufletul Sfinţiei Voastre. Doar ştiţi de ce.
Sfântul Vasile cel mare: Ştim amândoi. La ce bun să mai discutăm şi să ne tulburăm amândoi.
Deceneu: Adevărul tulbură, Sfinte Vasile cel Mare?
Sfântul Vasile cel Mare: Formularea mea a fost nefericită. Nu aşa ceva am gândit.
Deceneu: Nu pentru noi, Sfinte Vasile cel Mare, ci pentru dumnealor. Iată ce frumos dorm. (Arată spre sală). Pentru ei trebuie să discutăm. Spre a se face lumină.
Sfântul Vasile cel Mare: Să discutăm, Deceneu.
Deceneu: Despre ce?! Despre cuvintele slave, care şi azi le mai alungă din limba noastră pe cele dacieşti?! Cu abilitate m-ai deturnat şi pe teren lingvistic, răsucind convorbirea noastră în aşa fel, încât să nu se facă lumină.
Sfântul Vasile cel Mare: Cum, n-am făcut lumină?!
Deceneu: Lumină deplină, Sfinte Vasile cel Mare! Nu va fi lumină deplină peste neamul meu şi nici trezirea din somnul cel de moarte, dacă nu se ştie şi
ce au făcut grecii. Aşa că, Sfinte Vasile cel Mare, neamul meu trebuie să afle adevărul! Nimeni nu se mai atinge de strachină, nici Sfinţia Voastra! (Pentru sine) Nu-i duşmănim pe greci. Avem şi izvoare tainice comune. Lumini. Doar că grecii sunt neamul care acceptă cel mai greu glasul adevărului. Nici azi nu mărturisesc, limpede, de când au venit în Grecia şi ce anume au făcut ei şi ce anume au luat de la cei pe care i-au găsit în Grecia.
Sfântul Vasile cel Mare (Pentru sine): Te pui cu dacienii?! Totdeauna a fost aşa!
Deceneu (Pentru sine): Aşa, aşa, ştie tot, dar dacă nu îl iau de scurt, pot trece vremile, iar vremile îi vor îngropa şi mai adânc pe ai mei. (Către Sfântul Vasile cel Mare). Să ne întoarcem, Sfinte Vasile cel Mare, la isprăvile grecilor. Isprăvile grecilor şi martirizarea neamului daciesc. Să începem, aşa, gospodăreşte. Cu cele de început, de pe la anul şapte sute, până la anul o mie două sute. Că aşa, cu limba noastră dacolatină, cu numele de Dacia, cu slavonismele băgate cu anasâna, prin biserică, în capul românilor şi în cancelariile domnitorilor, iese un ghiveci. Îţi simt gândul, Sfinte Vasile cel Mare. Încerci să mă detrurnezi iar. Da, da, limba daciană este limbă de izvor latin. El este activ şi-l murmurăm, în cuvinte şi azi, în mileniul al treielea. Dar gata, Sfinte Vasile cel Mare. Să facem o înţelegere. Să analizăm faptele, gospodăreşte, pas cu pas. Dacă nu, alta cale nu există, voi cere o audienţă la Tronul Ceresc.
Sfântul Vasile cel Mare (Sare ca ars): Nu, nu e cazul, doar ştii, nimic şi nimeni nu mă clinteşte din eternitatea adevărului. Iar dreptatea se va împlini, după voia Domnului nostru Iisus Cristos, în Adevăr! Eu sunt calea, adevărul şi viaţa, zice Domnul.
Deceneu: Prea bine! Deci înapoi la împăratul Iustinian, dacolatinul nostru, mândria întregii ortodoxii şi mai cu seamă a grecilor.
Sfântul Vasile cel Mare: De bună seamă, de bună seamă, Deceneu.
Deceneu: Dacolatinul nostru de la care Sfinţia Voastră m-a aruncat la sârbi şi bulgari şi la schimbarea numelui ţării mele din cel de Dacia în cel de România, de nu mai ajungeam la înmormântarea neamului meu, decât...în mileniul al patrulea...Iar acest împărat Iustinian, care domnea la Constantinopol, peste imperiul roman de răsărit, s-a născut la sudul Dunării, în Dacia Mediterranea, în ţinutul Naissus. Aici cu o sută de ani mai înanite, păstorise Sfântul episcop dac Niceta de Remesiana. Acest împărat Iustinian, înfiinţează, în anul 535, o arhiepiscopie pentru noi, latinii orientali. O arhiepiscopie autocefală. Arhiepiscopia noastră, a dacilor.
Sfântul Vasile cel Mare: Cu alte cuvinte independenţă religioasă.
Deceneu: Îmi pare bine, Sfinte Vasile cel Mare, că ai ţinut mine.
Sfântul Vasile cel Mare: Dar îmi pare că nu tocmai peste toţi. În sud-estul României cum rămâne?
Deceneu: Mulţam! De aici încolo, oricum s-ar întoarc strachina, adevărul e tot la mine. Iar pe dumnealor (Arată spre sală), pas cu pas, am să-i trezesc, până când vor lua cu asalt toate potrivniciile!
Sfântul Vasile cel Mare: E clar...Nu pe mine trebuie să mă convingi, ci pe ei (Arată spre sală) şi pe alţii şi pe grecii mei. Când vor începe să riposteze, împreună, s-a terminat cu tine, Deceneu.
Deceneu: Mulţam, Sfinte Vasile cel Mare. Văd că te preocupă totuşi persoana mea, nu adevărul. Da, noi românii...
Sfântul Vasile cel Mare: Românii?
Deceneu: Pe mine nu mă deranjează denunirea de român, dacă nu o uit pe cea de dac.
Sfântul Vasile cel Mare: O laşi la o parte pe cea de get?
Deceneu: Nicidecum. E tot aşa cum nu o las pe cea de oltean sau moldovean, sau bucovinean, sau dobrogean, sau basarabean, sau bănăţean, sau ardelean, faţă de cea de român. Aşa ceva reprezintă denumirea de get, faţă de cea de dac. Ambele, denuniri străvechi pentru Neamul Dacian. Vezi, Sfinte Vasile cel Mare, aşa cum Sfinţia ta mă opreşte de la rostirea adevărului, despre greci, tot aşa se opun şi grecii tăi. Spiritul lor din Biserica Ortodoxă Română. Preoţii români, care spiritual, sunt păstrătorii bisericii constantinopolitane. Şi purtători ai imperiului bizantin, alături de preoţii ortodocşi ai celorlalte neamuri ortodoxe.
Sfântul Vasile cel Mare: Explică-te. Cum poţi spune aşa ceva?!
Deceneu: În legătură cu grecii tăi? Se opun adevărului. Nu iubesc adevărul.
Sfântul Vasile cel Mare: Nu, nu...
Deceneu: Am înţeles, am înţeles... Cum pot spune o enormitate. Simplu şi limpede ca bună ziua. Imperiul bizantin a dispărut ca stăpânire teritorială, imperială, dar spiritul lui nu a dispărut. S-a mutat în bisericile ortodoxe. Numai că la noi, faţă de celelalte neamuri, are şi un caracter distructiv.
Sfântul Vasile cel Mare (Pentru sine): Mi-e milă de Deceneu. Cu adevărat, un imperiu împotriva sa!
Deceneu: La celelalte neamuri ortodoxe, constructiv. Aşa la sârbi, bulgari, la ruşi. Şi zice Sfinţia Voastră, că nimic nu o clinteşte pe Sfinţia Voastră din eternitatea adevărului?
Sfântul Vasile cel Mare: Aşa am spus.
Deceneu: Prea bine. Împăratul Iustinian, în dioceza Illiricum şi Tracia…
Sfântul Vasile cel Mare: Sunteţi voi latini, dar explică-le ce înseamnă diocesis, dacă tot zici că v-aţi uitat limba.
Deceneu: Văd eu că faci tot ce se poate să plictiseşti spectatorii, poate poate se vor ridica şi vor pleca şi nu vor afla…Dar românii mei sunt răbdători. Ştiu ce aşteaptă de la mine. Înţelegi, Sfinte Vasile cel Mare? În linie dreaptă spre adevăr! Dieceză sau eparhie, arhiepiscopie sau episcopie, acelaşi lucru... În dioceza Illiricum şi Tracia, împăratul Iustinian reconstruieşte, măreşte sau consolidează peste şasesute de cetăţi, de fortificaţii, din care, multe , de mare importanţă, pe teritoriul României.
Sfântul Vasile cel Mare: Acestea sunt date exacte, cunoscute. Nu înţeleg ce vrei.
Deceneu (Către sală): Nu înţelege tocmai Sfinţia Sa, care ştie totul...(Către Sfântul Vasile cel Mare). În ţinutul Aqvae a restaurat treizeci şi şase de cetăţi.
Sfântul Vasile cel Mare: Treizeci şi şase. Aşa e.
Deceneu: În cel al Remesianei, treizeci.
Sfântul Vasile cel Mare: Da. Treizeci.
Deceneu: Acestea erau şi o bază de lansare a unor atacuri preventive, sau de urmărire a oricăror năvălitori.
Sfântul Vasile cel Mare: Întocmai.
Dceceneu: Grecii, cu armata lor imperială, spre sfârşitul secolului la VI-lea, fac pace cu perşii.
Sfântul Vasile cel Mare: Aşa e. Dar tot nu înţeleg.
Deceneu: Eu nu cred... Mă rog, Sfinte Vasile cel Mare, o fac eu pe Sfinţia Voastră să înţeleagă. Grecii vin cu armata la Dunăre, trec în România de azi şi obţin o serie de victorii asupra avarilor şi slavilor.
Sfântul Vasile cel Mare: Excelent. Doar nu era să-i lase să treacă prin sabie pe creştinii din imperiu şi nici să-i mai chinuie pe dacii tăi liberi, din România de azi.
Deceneu: Adevăr grăişi, Sfinte Vasile cel Mare. Şi acum, momentul adevărului. Fortificaţiile lăsate de Iustinian şi înaintaşii săi, continuau să funcţioneze şi după Iustinian, sub Flaviu al II-lea, fost împărat între anii 565-578, şi Tiberiu, fost împărat între 578-582, dar şi pe vremea lui Mauricios, la sfârşitul secolului al VI-lea când, prin nebunia grecilor, graniţa imperială, statornicită de o jumătate de mileniu, va fi spulberată!
Sfântul Vasile cel Mare: Deceneu, nu! Nu! Nu! Nu!
Deceneu: De ce?
Sfântul Vasile cel Mare: Nu ştiu dacă grecii mei sunt pregătiţi să recunoască adevărul!
Deceneu: În toată zguduitoarea lui manifestare.
Sfântul Vasile cel Mare: Cu toate catastrofalele lui urmări. Nu-i momentul, Deceneu!
Deceneu: Dacă aşteptăm până vine iar Cristos pe pământ, neamul tău grecesc este pierdut. Trebuie scos de sub povara grozavului pacat!
Sfântul Vasile cel Mare: Fie după cuvântul tău, Deceneu.
Deceneu: Şi după câteva victorii obţinute asupra avarilor şi slavilor, din motive bine ascunse până azi, de către greci, aceştia întorc spatele avarilor si vin în cetatea noastră, Novae, aici, pe pământul României, în Novae, fortificaţie de foarte mare însemnaţate strategică, în stare să reziste ani de zile, oricărui asediu...Acum e acum, Sfinte Vasile cel Mare! Este Sfinţia Ta înstare să mai poarte păcatul neamului grecesc? (Sfântul Vasile cel Mare se prăbuşeşte în metanie). Comandanţii greci, cu întreaga armată, absolut inexplicabil, părăsesc în mod neaşteptat fortăreaţa strategică Novae. Dacii, uluiţi şi consternaţi, în loc să fugă după greci, se mobilizează pentru apărare, dar nu mai au răgazul mobilizării unui număr suficient de luptători, nu au răgazul înarmării şi organizării apărării. Vor pieri de piept cu avarii şi slavii, care pătrund, aproape nestingheriţi în fortăreaţă. Cataclism. Dacii, femei, bărbaţi, copii, toată suflarea este trecută prin sabie. Unde? Tocmai în locul de maximă siguranţă în faţa oricăror năvălitori!
Sfântul Vasile cel Mare: Doamne nu judeca pe grecii mei, după fărădelegile lor!
Deceneu: Şi, incredibil, armata imperială renunţă la întregul sistem de fortificaţii din jurul fortăreţei Novae, fortificaţii pe ambele maluri ale Dunării. Avarii şi slavii debordează în imperiu, înlăuntrul graniţei imperiale. Pe unde? Prin zona de siguranţă maximă! Prin zona de excludere a oricărei navăliri. Nimeni nu se aştepta la aşa ceva! Şi trec prin sabie toată suflarea daciască din fortificaţiile de pe ambele maluri ale Dunării şi din împrejurimile apropiate. Eroismul dacilor e fără seamăn. Surprinşi de duşman, nu trenură! Nefrica lor de moarte a impresionat Cerul! Ei sunt aici, cu mine! Şi ne vom întoarce pe pământ, la marea confruntare, la judecata de apoi, când minciuna nu mai e posibila. Dacă nu cumva ne vom întoarce până atunci! Dar aceasta este taina noastră. (Pauză) Să nu mai lungim vorba. I-au lăsat grecii pe slavi şi avari, să facă ce aveau de făcut, să-i căsăpească pe dacieni. În schimbul uciderii dacilor, au primit dreptul de jefuire nestingherită a municipiilor şi satelor dacieşti!
Sfântul Vasile cel Mare: Doamne!
Deceneu: Apoi avarii şi slavii n-au mai vrut să treacă Dunărea înapoi, să se retragă, în afara imperiului, cu prăzi cu tot. Prăzile, într-adevăr, imperiale! Şi n-au mai plecat. N-au plecat nici bulgarii, nici sârbii! Doar avarii au dispărut, măcinaţi de vremi! Şi, Doamne, ce poftă sălbatică, de sânge şi distrugeri, au avut în faţa bisericilor! Şi în interiorul bisericilor...
Sfântul Vasile cel Mare: Doamne nu-i judeca pe greci, după fărădelegile lor!
Deceneu: Că tot aşa au făcut grecii şi cu turcii! I-au adus în Dacia maritimă, pe atunci inclusă în imperiu, i-au adus în Balcani, ca să se folosească de ei împotriva altora, apoi nu i-au mai putut scoate afară. Dar asta e o altă poveste. Şi acum...
Sfântul Vasile cel Mare: Nu, nu, asta nu! Deceneu, nu!
Deceneu: Văzând că nu mai pot scăpa de năvălitori, şi-au zis să scape măcar de daci. I-au creştinat pe bulgari, trecându-i prin ascuţişul sabiei. I-au creştinat pe ruşii chievieni. În Serbia de azi şi în Bulgaria de azi, autohtonii, dacii, fuseseră, cam jumătate din ei, trecuţi prin sabie. Aşa s-a făcut loc pentru noii sosiţi. Dar grecii pun la cale încă o grozăvie, care a clătinat iar Tronul Ceresc. Pentru ca ierarhii greci să fie conducătorii religioşi ai tuturor slavilor, de la Kiev, din Slovacia, din Serbia, din Bulgaria, sub liturghia grecească, stârnesc în continuare pe slavi, împotriva noastră, împotriva singurului popor latin din această parte de lume. Acum am fost rupţi de Europa latină. Înconjuraţi peste tot de către slavi. Migraţiile slavilor spre apus...Pătrunseseră în Panonia, iar Panonia era teritoriul de la apus de Budapesta, unind pe slavii din Moravia şi Cehia, cu cei din Serbia. Ungurii încă nu ajunseseră în Europa. Când vor veni se vor stabili în Panonia. Noi, poporul latin oriental, poporul daciesc, aveam liturghia în limba noastră, în limba latină! Şi au hotărât grecii să lichideze liturghia dacolatină! Nu numai în Dacia, de acum micşorată, ci şi de la dacii căzuţi sub stăpânirea bulgarilor şi sârbilor. Şi pentru a-şi atinge acest scop, s-au folosit de săbiile slave. Altfel, nu le-ar fi fost cu putinţă. Şi toate acestea, cu mult înaintea stârnirii şi mobilizării militare a ungurilor, împotriva dacolatinilor. Şi ei, ungurii, creştinaţi tot prin ascuţişul sabiei. Pe unguri i-a stârnit Roma. În secolul al XI-lea. Şi Roma a răsuflat uşurată. Ungurii jefuiau, de peste un secol, Europa Occidentală. Fie să amintim doar că i-a jefuit pe germani, francezi, spanioli, italieni.. De acum, Roma a reuşit să-i direcţioneze spre răsărit. Mulţumim…Şi azi mai suntem minţiţi, că asemenea grozăvii, care au însângerat Cerul, ar fi fost făcute numai de către Roma catolică, prin braţul înarmat al ungurilor! Nici o vorbă despre greci.
Sfântul Vasile cel Mare (Se ridică. Se împleticeşte): Doamne, unde să mă duc dinaintea feţei Tale? N-am unde! Doamne, cât suferi! Şi azi te răstignim! Şi nu ca altădată, evreii. Acum şi noi, neamurile! Te răstignim! Mare adevăr ai spus, să nu judecăm pe nimeni.
Deceneu: Şi acum o rog frumos pe Sfinţia Voastră, Sfinte Vasile cel Mare, să mă lase singur cu ai mei (Arată spre sală). Aşa cum grecii tăi, încă te mai ţin răstignit, răstignitul este Iisus Cristos, e timpul, acum, să rămân singur, cu ai mei, să îmi mărească durerea, suferinţa, sau să mi-o aline. Oare mă vor auzi?
Sfântul Vasile cel Mare: Ştiu eu?! (Deceneu îl conduce pe Sfântul Vasile cel Mare înafara scenei).

Scena IV

(Deceneu, într-o splendidă şi simplă costumaţie sacerdotală, în alb, cu stilizare de costum naţional).
Deceneu: Deci în secolul al VI-lea aveam o arhiepiscopie autocefală, cum am spune azi, o patriarhie. În bisericile noastre se slujea în limba latină, limbă pe care tot dacul o înţelegea, pentru că era limba lui. Ştiţi prea bine că la începtul mileniului al II-lea, ni s-a băgat pe gât, cu forţa, liturghia greacă în limba slavă. Apoi, după sute de ani, liturghia greacă a fost tradusă în limba română. În parte în limba română, în parte a rămas în limba slavonă. Partea rămasă în slavonă s-a românizat întrucâtva, alungând limba română din limba română (Pauză). Câţi ştiţi, dragii mei că Te Deumul ”Pe Tine Te lăudăm Doamne” a fost scris în secolul al IV-lea şi a fost în uz, în bisericile noastre, până în secolul al XIII-lea? Cinstit ar fi fost ca în liturghia de azi, grecească, acest Te Deum să rămână în original, în limba latină, spre a se păstra vie conştiinţa continuităţii noastre de neam şi de limbă. Da, frate dac (Arată spre sală) te aud. Da, îţi aud gândurile, de parcă ar fi rostite cu voce tare. Te aud. Zici că nu ar pricepe nimeni latina. Deci este bine că s-a tradus din latină în română... Dar, dacul meu drag, opinia ta că cei de azi, nu mai ştiu limba strămoşilor, este inexactă. Eşti înmormântat de viu. Altul trăieşte în locul tău. Un străin. Pentru ca nu e vorba de o traducere...Nu sunt limbi diferite...
O voce (Blândă. Din mai multe difuzoare, din sală. Prin repetare): Deceneu, îi fi vreun fachir. Scoate-ne din mormânt şi fă-ne să înţelegem limba latina.
Deceneu: Cu plăcere (Fredonează, cântă un fragment din Te Deum. O frază melodică se aude în sală, la difuzoare, inclusiv la cele de pe scenă. Toate difuzoarele vor fi, pe cât e posibil, ascunse privirii, mascate). Cu primul text latin vă voi scoate dopurile din urechi, apoi, la celălalt veţi tresări în mod plăcut, de parcă aţi fi în bisericile din primul mileniu creştin. De parcă sunteţi şi înţelegeţi tot ce auziţi. Te aeternum...(Se citeşte Te eternum). Te aeternum patrem. Pe tine eternule părinte. Mai repet o dată, dar nu înainte de a te ruga, pe tine, care mă făcuşi fachir, să răspunzi, simplu, prin da sau nu, dacă ai înţeles. Te aeternum patrem. Pe Tine eternule Părinte. Ai înţeles?
Vocea (La difuzor): Am înţeles. Am înţeles (La un alt difuzor). Am înţeles (La altul).
Deceneu: Omnis terra veneratur. Tot pământul Te venerează. Ai înţeles?
Vocea: Da, am înţeles.
Deceneu: Te rog să fii atent. Te rog să fii atent la o altă versiune: Te aeternum Patrem omnis Terra veneratur. Pe Tine veşnicule Părinte tot pământul Te cinsteşte. Care versiune are limpezimea apelor de munte? Ce traducere este mai expresivă, mai înălţătoare? Pe Tine eternule Părinte tot pământul Te venerează, sau, Pe Tine veşnicule Părinte tot pământul Te cinsteşte?
Vocea: Prima traducere (Se repetă răspunsul şi la un alt difuzor. Si iar, prin suprapunerea vocii).
Deceneu: Mulţumesc. Te rog să fii cu luare aminte, frate dragă. Te aeternum Patrem omnis Terra veneratur-Pe Tine eternule Părinte tot pământul Te venerează, este una şi aceeaşi limbă, în uşoara ei evoluţie fonetică de-a lungul secolelor. Dar ce au făcut drăguţii noştri de preoţi? În loc de cuvântul strămoşesc, latin, în loc de cuvântul ”etern” au introdus în liturghie cuvântul slav, ”veşnic” şi ne-au tot bombardat cu el, până ni l-au introdus în creer. În loc de atât de expresivul cuvânt latinesc ”venerează”, au introdus slavul ”cinsteşte”. Sigur, putem respecta pe cineva, adică îl putem cinsti, la nevoie şi cu un pahar de ţuică, dar a venera, este limpede şi neamenstecat cu mâlurile ce nu au loc în lumea pură a conştiinţei. Dragul meu dac, frate dragă, operaţia de extregere a dopurilor din urechi s-a încheiat cu bine. Dar nu numai din urechiel tale!
Vocea: Demonstrează. Cum nu numai din urechile mele? Vrei să spui că nici ei nu mai au dopuri în urechi?
Deceneu: Nici.
O altă voce (Tot prin satţia de amplificare): Nici eu?
Deceneu: Nici.
A treie voce: Nici eu?
Dececneu: Nici. (Continuă. A se desfăşura totul cu răbdare sfântă şi cu blândeţe). Pieni sunt caeli (Se citeşte ”celi”) et terra. Pline sunt cerurile şi pământul. Pieni sunt caeli et terra. (Pauză) Salvum populum Tuum Domine. Salvează poporul Tău Doamne. Salvum populum Tuum Domine. (Pauză. Tot cu blândeţe) Pe unii, buni patrioţi, buni români, să mă ierte înaltele feţe bisericeşti, că la Domniile Lor mă refer, i-a deranjat cuvântul strămosesc...(Trece la o altă idee, cu alt ton) O clipă. Te rog să-mi răspunzi dintr-o răsuflare, ce înţelegi, mă refer la un cuvânt liturgic, pe care îl auzim zilnic, de sute de ani, ce înţelegi prin cuvântul ”a mântui”? Hai, te rog, răspunde-mi!
Vocea (Difuzor, în sală. Difuzoarele din sală să fie cuplate cu cele de pe scenă, pentru ca întreaga sală să audă replicile, prin repetare): Păi, prin a mântui înţeleg a mântui, are înţelesul de a mântui.
Deceneu: Curat murdar! Vorba lui nenea Iancu. Şi încă în ce domeniu! In cel spiritual de vârf! Al credinţei. Al conştiinţei. Da, da, credinţa trece prin limpezimea conştiinţei. A mântui, luminează conştiinţa creştinului de azi? Dar să intrăm iar în bisericile din mileniul întâi şi să ne ascultăm preoţii de atunci: Salvum pupulum Tuum Domine. Cuvântul strămoşesc ”salvum”, salvează, i-a deranjat pe românaşii noştri şi l-au înlocuit cu unul străin, cu cel de ”mântuieşte”. (Pauză. Apăsat) Tu rex gloriae Cristi. Tu Cristoase, rege al gloriei. Tu rex gloriae (Se citeşte”glorie”) Cristi. Toate cuvintele sunt pe înţelesul frăţiilor voastre, pentru că sunt în sângele şi sufletele voastre, acolo unde sălăşluiesc strămoşii noştri. Dar textul a fost tradus într-o limbă stranie, jumătate română, jumătate străină, de parcă noi am fi jumătate de oameni! Tu Cristoase rege al gloriei, a devenit Tu crisatoase împărat al slavei. În loc de ”rege al gloriei, ”împărat al slavei”. Aşa ni s-a pregătit dependenţa politică faţă de Moscova, pe cărările hipnotice ale cuvintelor (Rar, apăsat) In Te Domine speravi. In Tine Doamne am sperat. In Te Domine speravi, (Cu voce liniştită, cu blândeţe) a fost tradus: În Tine Doamne am nădăjduit. (Cu accent slav) Nadejde! Iar i-a supărat pe unii cuvântul nostru ”a spera”. Hai să-l cinstim, cu vodcă, pe Dumnezeu, la un colţ de masă, iar lui Stalin slavă, slavă să-i cântăm!...Că limba noastră e infirmă şi deci să o proptim, să se răstoarne mai uşor în mormânt. (Tot către sală) Mersi, dragă colega! Te-am auzit. Doar ţi-am spus că aud gândurile, de parcă ar fi rostiote cu voce tare. Numai că între a îmbogăţi o limbă şi între a o alunga din biserică şi şcoală, e o mare diferenţă. Ortodoxia e una şi trădarea unui popor e alta. Întoarcerea la limba strămoşească este un act de eliberare şi nu unul împotriva ortodoxiei. Eliberarea părţii de răsărit a României- a Insulei Şerpilor, a Basarabiei, a Nordului Bucovinei, a ţinutului Herţa- se poate face numai dacă începem să ne eliberăm interiorul nostru sufletesc! Dar să fim bine înţeleşi, nu vom scoate din circuitul limbii române vorbite, sau scrise, cuvintele slave introduse abuziv în limba noastră. Nu, în nici un chip. Dar atât vom face, le vom împinge afară din biserică şi în locul lor vom reinstala cuvintele noastre strămoşeşti. Acum, cele strămoşeşti, sunt înţemniţate, sunt ţinute înafara circulaţiei lor libere. Ei, dragii mei daci, aşa-i că nu vă mai speriaţi de numele nostru de daci, cum nici eu nu mă sperii de numele nostru de români?! Noi, dacii, i-am râs, victorioşi, morţii, în faţă, şi tot victorioşi ne-ntoarcem la viaţă! (Fraza se reia la microfoane de mai multe ori).

Scena V
(Acelaşi decor ca mai înainte. Deceneu, costumat ca în scena precedentă).
Deceneu: Sfinte Vasile cel Mare, gata, poţi să vii. (Pauză. Către spectatori) Când vine, încetez, dar nu pot sta aşa, în faţa dumneavoastră, fără să spun nimic. (Priveşte spre culise) Sfinte! (Pauză) Fraţi creştini, să profităm de ocazie şi să ne rugăm: In nomine Patris, et Filii et Spiritus Sancti. Amen. In numele Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Spirit. In nomine Patris, et Filii et Spiritus Sancti. De ce ”În numele Tatălui şi a Sfântului Duh”? De ce ni s-a dat un şut, la spate, după mai mult de o mie de ani de tradiţie nou testamentară? Slavul ”duh”, pe vremea aceea era cam pădureţ. Sărman. În altarul nostru nu îşi avea locul. În altarul salvilor, da, era firesc. Uşurel, uşurel, primea adâncimile spirituale biblice. Ştim cu toţii că asupra cuvântului slav ”duh”, s-a practicat un transplant de conţinut, din partea cuvântului latin ”spirit”.
Un călugăr ortodox (Se urcă pe scenă): Deceneu, am stat cuminte, în sală, aşa cum îi stă bine unui spectator.
Deceneu: Sunteţi un cuvios părinte călugăr ortodox. Spuneţi Părinte adevărul şi numai adevărul. Spune tot ce ai pe suflet.
Un călugăr ortodox: Cuvântul ”duh” are anumite nuanţe de conţinut, acestea fiind contribuţia ortodoxiei la îmbogăţirea creştinăţăţii.
Deceneu: Vreţi să spuneţi că s-a îmbogăţit creştinismul, cu frica de noapte, care brăzda sufletele slavilor migratori, necreştinaţi?
Un călugăr ortodox: Nu.
Deceneu: Sunt de acord cu interpretările specifice, dogmatice, la ortodocşi. Dar tot atât de simplu ar fi fost ca înţelesul de spirit, la ortodocşi să fie mai nuanţat decât la catolici. Şovinism, acesta e cuvântul, Părinte. I-aţi urât pe daci. Şi aţi acţionat în mod şovin şi asupra limbii lor.
Un călugăr ortodox: Nu eu, nu preoţimea de azi.
Deceneu: Cuvioşia voastră, nu, ceilalţi, se va vedea, după cum se vor implica în efortul de eliberare.
Un călugăr ortodox: Deceneu, limba unui neam nu e nici catolică, nici ortodoxă.
Deceneu: Adevărat ai grăit, Părinte. Ce păcat avea neamul daciesc? El era şi este latin, ca şi galii, hispanii, italienii, portughezii. Ca toate popoarele latine.
Un călugăr ortodox: Nici un păcat.
Deceneu: Unirea greco-slavă, pe plan religios, sub conducerea imperială a ierarhilor greci, a însemnat declanşarea, în biserica noastră, în secolul al XIII-lea, a unui holocaust, a unui genocid. Preoţilor daci, am în vedere pe copiştii manuscriselor religioase latine, li s-a tăiat mâna, ca să nu mai poată scrie. Preoţilor care continuau să oficieze în limba latină, li s-a tăiat limba. Ierarii Patriarhiei de Constantinopol au pus la cale năvălirile militare ale bulgarilor, în Muntenia, pentru mutilarea preoţimii autohtone. La fel au făcut cu preoţii daci din Bulgaria. Documentele sunt clare şi fac parte din corpusul celor mai preţioase documente ale statului bulgar. Şi cum toţi preoţii oficiau în limba latina trupul haric al lui Cristos a fost stropit cu sângele dacilor martiri. Incursiuni militare în numele lui Cristos, pentru a martiriza preoţii lui Cristos. Dar cu ce au fost diferite aceste incursiuni, ale slavilor creştinaţi, numiţi acum bulgari, faţă de cele ale slavilor păgâni, căroră li s-au deschis porţile Balcanilor, de către greci? Şi iată, aşa apar ierarhii greci şi liturghia greacă, în limba slavă, în chiar bisericile episcopale, ale Principatelor Române! Curat murdar! Părinte, au deschis grecii, porţile Europei şi pentru turci?
Un preot ortodox (Pleacă frunte în jos, afirmativ. Cu voce stinsă): Da...(Călugărul, în tăcere şi smerenie, se retrage, pleacă de pe scenă).
Deceneu (Rămas singur. Către sală): Dar cu Crezul cum rămânem? Credo in unum deum. Cred în unul Dumnezeu. Credo in unum Deo. Preoţii daci ai Noului Testament s-au bucurat de acest Crez, mai mult decât oricine din lumea aceasta. Sinodul de la Niceea , din anul 325... Episcopii de la Niceea sunt în cer, în gloria eternă a lui Cristos. Dar preoţii noştri ortodocşi, din mileniul doi şi din prima parte a mileniului al treielea? Et unam, sanctam, catholicam et apostolicam Ecclesia. Şi-ntr-una sfântă, catolică şi apostolească biserică. Et unam, sanctam, catholicam et apostolicam Ecclesia. Dacă îi incomoda cuvântul catolică, de ce nu l-au tradus prin ”universală”? Catolică înseamnă universală. Şi-ntr-una sfântă, universală şi apostolică biserică. Au introdus însă slavonul ”sobornicească”, săvârşind o mare abatere dogmatică. De necrezut! Da, dogmatică! ”Sobor” înseamnă ”grup”, ”adunare” şi, în fine ”sinod”, ceea ce nu e tot una cu universala. Sobornicească nu are acelaşi înţeles ca universală. Preoţii daci au preferat să fie răstigniţi, decât să renunţe la litera şi spiritul Crezului. (Cu alt ton) Sfinte Vasile cel Mare, te rog să nu mai întârzii (Şi în continuare, liniştit, rar, clar) Dar să profităm de ocazie şi să revenim la Tatăl Nostru – et ne no inducas in tentationem, a fost tradus cu un cuvânt slavon, de nici azi nu-i ştim prea bine înţelesul...Şi nu ne duce pe noi în ispită (Pauză) Sed libera nos malo. Si ne eliberează pe noi de cel rău. Sed libera nos malo, a fost tradus în aşa fel încât să nu ştim ce zicem. În loc de ”şi ne eliberează pe noi”, ni s-a servit traducerea ”şi ne mântuieşte pe noi”. În toate dicţionarele, cuvântul ”mântuieşte” este considerat de origine maghiară. Dar fie el de altă origine, a fost introdus în biserica noastră, cu sabia. Poate să fie chiar dacic, ieşit din vremi trecute din uz? Să-i pătrundem miezul, înţelesul, altfel...Deci drăguţii noştri de preoţi înlocuiesc cuvintele noastre latine, cu cele slave, sau chiar cu maghiarisme. Sau grecisme. Numaim latine să nu fie! Sed libera nos malo-şi ne eliberează pe noi de cel rău, a devenit ”Şi ne mântuieşte pe noi de cel viclean...”Ca să-l păcălim şi pe dracu! Că nici dracu nu mai ştie ce zicem!
Sfântul Vasile cel Mare (Se aude din culise): Deceneu, Deceneu, m-ai chemat? Iată-mă, am venit! (Deceneu îi merge în întâmpinare, ieşind din scenă).
Scena VI

Deceneu şi Sfântul Vasile cel Mare intră în scenă. Se opresc în mijlocul scenei.

Sfântul Vasile cel Mare: Ei, cum stai? (Arată spre sală).
Deceneu: Neaşteptat de rău.
Sfântul Vasile cel Mare: Presimţeam eu.
Deceneu: Tocmai îi plictiseam.
Sfântul Vasile cel Mare (Pentru sine): Complet surzi. Nu-l mai aude nimeni. Ce adânc dorm! Nici un vis de la Decebal până în secolul al XIII-lea. Nici vise nu mai au, de aşa somn greu sunt cuprinşi! Scap şi eu mai uşor. (Apoi către Dceceneu) Cum ziseşi? Dormeau. Dormeau în timp ce le vorbeai?
Deceneu: Cam aşa. Au învăţat aşa de repede limba strămoşească, încât am început să-i plictisesc...
Sfântul Vasile cel Mare: Poooftim?!
Deceneu (Imitându-l, arătând spre sală): Poooftim! Aud perfect. Operaţia descoatere a dopurilor din urechi a reuşit sută la sută.!
Sfântul Vasile cel Mare: Şi acum ce urmează?
Deceneu: Să nu mai judece pe nimeni. Să ne judecăm, fiecare pe el însuşi. Eliberarea se face prin noi înşine, prin fiecare om în parte.
Sfântul Vasile cel Mare: Înseamnă că eu am scăpat...
Deceneu (Către sală): Aşa că nu aţi înţeles ce a vrut să zică? Vă pot spune anticipând, că veţi asista la răstignirea Sfântului Vasile cel Mare. Păcatele neamurilor ţintuiesc pe crucea suferinţei, atât pe Cristos, cât şi pe sfinţii săi, pe sfinţii neamurilor! (Către Sfântul Vasile cel Mare) Gata, prezenţa noastră fizică în lumea aceasta s-a terminat.
Sfântul Vasile cel Mare: Nuuuu!
Deceneu: Deci dacii aveau o arhiepiscopie auto-cefală, egală patriarhiilor de Constantinopol şi a Romei. În afara arhiepiscopiei Iustiniana a rămas Dacia maritimă-zona Tomis, Calatis, Histria şi...Vicina-Isaccea de azi.
Sfântul Vasile cel Mare: Nu, nu. (Îndurerat) Ştiu unde vei ajunge.
Deceneu: Deci nu mă mai întrebi de ce Dacia maritimă-Dobrogea de azi, deci inclusiv Cadrilaterul, nu făcea parte din arhiepiscopia dacilor?
Sfântul Vasile cel Mare: Nu, nu te întreb!
Deceneu: Bine, atunci o să vorbesc de unul singur. Uite, vorbesc eu cu mine. Pentru că Dacia maritimă-Moesia Inferior-aparţinea religios de Patriarhia de Constantinopol. Cu alte cuvinte de capitala imperiului. Datorită acestei situaţii vor reuşi grecii să impună, aici, liturghia greacă şi de aici în întreaga Ţară Românească.
Sfântul Vasile cel Mare: Te rog, Deceneu, te rog. Nu! Nu mai pot!
Deceneu: Limba oficială în această parte a Daciei, atât în relaţiile civile, cât şi în cele bisericeşti, era tot limba locului, limba latină, limbă oficială în întreg imperiu.
Sfântul Vasile cel Mare: O, nu, nu! (Se aude un tunet înfundat, rău prevestitor).
Deceneu: Nu e lipsit de semnificaţie faptul că împăratul desprindea dioceza Traciei...(Mai mult pentru sine) Dar mai ştiu dacii din mileniul trei unde era Tracia?
Sfântul Vasile cel Mare: Nu, nu ştiu. Neapărat trebuie să le spui.
Deceneu: Da?
Sfântul Vasile cel Mare: Da.
Deceneu: Unde e Turcia europeană şi Bulgaria de sud est.
Sfântul Vasile cel Mare: Un pic mai mare.
Deceneu: Nu te contrazic.
Sfântul Vasile cel Mare: În secolul al XX-lea...
Deceneu: Nu, asta sigur nu se mai ştie...După războaiele balcanice, toate ţările din Balcani căzuseră de acord ca Traciei să i se redea statutul de ţară. În felul acesta, Tracia devenea o ţară tampon între Grecia, Turcia şi Bulgaria.
Sfântul Vasile cel Mare: Şi s-a cerut acordul marilor puteri.
Deceneu: Şi s-a găsit una, care, din prieteşug faţa de Marea Neagră şi Strâmtori, s-a hotărât să sprijine Turcia. Printr-un veto. Şi aşa nu a mai apărut Tracia pe harta lumii. Te simţi mai bine, Sfinte Vasile cel Mare?
Sfântul Vasile cel Mare: Mă simt, Deceneu.
Deceneu: Atunci, spune-le, Sfinţia Ta, cine a avut interes la Strâmtori, prin Turcia, pe care o controla. Spune-le cine a băgat Tracia în mormânt!
Sfântul Vasile cel Mare: Anglia!
Deceneu: Mulţumesc. Împăratul Iustinian desprinde din dioceza Traciei, provincia Scytia Minor şi Moesia Secunda şi le subordonează unui questor iustinuianus exercitus. Ştie Sfinţia Voastră că Scytia Minor şi Moesia Secunda cuprind teritoriul străbun de la răsărit de gurile Nistrului, sudul Basarabiei, Dobrogea cu Cadrilaterul şi, în continuare, partea de sud a Dunării, până la Dacia Ripensis? Ştie. Şi mai ştie de ce şi-a numit tocmai aici Iustinian un questor iustinianus exercitus. Şi pentru a-i proteja şi a-i linişti pe dacii de aici! Ca un fel de garanţie, că îşi vor păstra rânduielile lor religioase şi limba lor latină, chiar dacă rămăseseră sub jurisdicţia religioasă a Constantinopolului.
Sfântul Vasile cel Mare: O, nu, nu, Deceneu, era aşa de bine, aici, printre oameni, în mileniul al treielea!
Deceneu: Bine, în neadevăr şi minciună?
Sfântul Vasile cel Mare: O, nu, nu! Iertare, Doamne, iertare! (Priveşte spre cer).
Deceneu: A lua Patriarhiei de Constantinopol orice jurisdicţie asupra tuturor dacolatinilor ar fi fost echivalent cu un dezastru, cu mari tulburări în capitala imperiului. Totuşi...
Sfântul Vasile cel Mare: Totuşi...
Deceneu: Totuşi.
Sfântul Vasile cel Mare: Deceneu, mi-e din ce în ce mai greu.
Deceneu: Te răstigniră, Sfinte Vasile cel Mare atât de straşnic...Şi te păzesc, sus, pe cruce, să rămâi, acolo, atârnând de viu. Totuşi...
Sfântul Vasile cel Mare: Totuşi Patriarhia de Constantinopol fusese deja limitată, în cadrul democraţiei creştine...
Deceneu: Frumos zis, democraţia creştină...Fusese limitată, cu excepţia Traciei şi a unei părţi din Dacia, la teritoriul de limbă greacă.
Sfântul Vasile cel Mare: Şi ce-i rău în asta, Deceneu?
Deceneu: Asta e, că nu-i nici un rău. Iustinian respecta neamurile, precum Cristos le respectase. Şi apostolii săi. Fiecare neam să înflorească întru lumina credinţei.
Sfântul Vasile cel Mare: Deceneu, trebuie să mă crezi, nu mai pot răbda!
Deceneu: Ai mei (Arată spre sală) încă nu pricep, nu ştiu nimic…Eu, Sfinte Vasile cel Mare, cred în steaua neamului meu, în Zalmoxis şi în Cristos.
Sfântul Vasile cel Mare: Amin! Atunci fă ce ai de făcut!
Deceneu: Jurisdicţia Arhiepiscopiei Iustiniana Prima, arhiepiscopie daciască, se exercita peste mitropoliile şi episcopiile din Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Prima (Superior!), Dardania, Prevalitania, Macedonia Secunda ( Salutarias!), o parte din Panonia Secunda (Inferior!) şi bineînţeles şi la nordul Dunării, încât, împăratul, mulţumit, scrie: ”Locuitorii de pe ambele maluri al Dunării se află iarăşi sub jurisditia noastră”.(Pe măsură ce enumeră teritorille acestei arhiepiscopii, pe un ecran apar contururile lor. Apoi se reia prin staţia de amplificare, citatul de mai înainte). Dacii din imperiul roman erau astfel protejaţi de o arhiepiscopie proprie. Şi nu numai ei, ci şi dacii din Dacia de dinafara imperiului, cu alte cuvinte Ardealul întreg, Moldova întreagă şi partea de nord a Munteniei. Iustinian avusese şi unele neînţelegeri cu dacii liberi, pe câmpul de luptă, încât s-a mulţumit să aibă, în interorul imperiului, doar Dunărea. Şi, inteligent, nu a numit şi Dacia liberă, nord dunăreană, sub jurisdicţia arhiepiscopiei iustiniene.
Sfântul Vasile cel Mare: Înţelept acest Iustinian...neincluzându-i, textual şi pe dacii liberi în arhiepiscopia sa...Preoţimea dacilor nu a avut graniţă între Dacia liberă şi Daciile din imperiu. Şi nu numai preoţimea, ci şi oamenii de rând, mai ales cei din aşezările limitrofe limesului, graniţei imperiale. Străvezie înţelepciunea lui Iustinian. Îi reunea religios pe dacii liberi şi pe dacii din imperiu. Inima Daciei burebistane reîncepuse să palpite, cu ventricolul în Vechiul Testament Zalmoxian şi cu auricolul în Noul Testament al lui Cristos. Un neam se regăsea pe sine, se pacifica. Amin. Deceneu, fă ce ai de făcut!
Deceneu: De la izvoarele Nistrului până în Macedonia şi de la Dunărea Mijlocie-de pe la jumătatea Ungariei de azi-şi până la Bug, însuşi Cristos, în hărnicia Sa divină, vindeca rănile unui neam greu încercat, neamul daciesc. (Teritoriul apare pe marele ecran-sau pânză străvezie-de pe scenă. O stea, din înăţime, cu razele albe, palpită peste el. Apoi, chipul Maicii Domnului cu pruncul în braţe).
Sfântul Vasile cel Mare: Arhiepiscopiei de Tesalonic, din cele douăzeci şi cinci de eparhii, mitropolii şi episcopii, după înfiinţarea Arhiepiscopiei Iustiniana Prima, îi vor rămâne sub jurisdicţie, numai cele de limbă greacă-cele două Epire, Ahaia şi Creta. (Pauză. Pentru prima dată, Sfântul Vasile cel Mare are aură. Este în întregime în lumină sfântă) Da, neamurile din imperiul roman de răsărit, trăiau, la ele acasă, viaţa întru Cristos, întru limba lor. Cu adevărat divin drum, linia dreaptă spre civilizaţia divina.
Deceneu: Numai că...
Sfântul Vasile cel Mare: Numai că...grecul Ioanes, ajuns praefectus pretorio (Se citeşte ”prefectus pretorio”), cam cum ar fi azi un preşedinte de parlament... Acest Ioanes, în anul 540, încearcă să introducă limba greacă în administraţia din părţile dunărene ale imperiului, dar nu reuşeşte din cauza localnicilor, din cauza latinilor dunăreni, cu alte cuvinte, din cauza dacilor. Da, da din cauza voastră, a dacilor. Amin. Deceneu, fă ce ai de făcut!
Deceneu: Câtă sfântă linişte şi blândeţe are Sfântul Vasile cel Mare! Deşi ştie ce îl aşteaptă de aici înainte...chinuit, înălţat pe cruce, prin suişul secolelor. Dar văd eu acum, că năravul din fire n-are lecuire. Tot grec. Ci că să fac ce e de făcut, să încep răstignirea. Dar nu eu l-am răstignit, ci chiar grecii Sfinţiei Sale. Acest grec Ioanes...nebun..Numai nebunii au aşa îndrăzneală. Prin nebuni îndrăznesc întunecimile. Nebunii zic şi cred că sunt creştini, dar au unele portiţe deschise prin care se prelinge în ei Lucifer. Noi, latinii dunăreni, eram în România de azi, în Bulgaria de azi şi în Ex-Iugoslavia! Bulgarii şi sârbii nu veniseră încă în Europa, nu patrunsaeseră în Balcani.
Sfântul Vasile cel Mare (Reacţionează neaşteptat): Ştii ce , Deceneu, hai să lăsăm totul baltă. Îţi răceşti gura de pomană. A încercat un grec, da, a încercat şi n-a reuşit. Ei, da, da, da, aşa e!
Deceneu: Om vedea. Am un popor, ce trebuie ajutat să se înalţe din mormintele în care a fost zidit de viu. (Pe alt ton, ca la pericol şi jale) Viiin grecii! Viiin grecii! Viiin grecii! Calcă totul în picioare, cum nu a mai făcut nimeni în primul mileniu creştin! (Spre Sfăntul Vasile cel Mare) Cine crezi că i-a determinat la aşa ceva? Cristos? În nici un caz! Spune-i pe nume! Spune-i pe nume! (Sfântul Vasile cel Mare îşi pleacă fruntea). Bine. Îi spun eu pe nume: Mamona! Au trecut de sub flamura lui Cristos, sub flamura lui Mamona! În secolul al VII-lea , grecii pun mâna pe conducerea imperiului. În anul 610 limba greacă devine limbă oficială a imperiului roman. De acum, sub noul său nume, de imperiu bizantin. Un secol întreg de măsuri draconice, pentru impunerea limbii greceşti! Apoi a fost mai uşor. Deprinderile formate în timpul impunerii măsurilor draconice, i-a îndepărtat mereu de chipul lui Cristos. Şi azi, cu oricâtă ardoare l-ar căuta, nu-l mai găsesc. Din ei strigă omucidrea poporului latin. Omuciderea poporului latin din Grecia şi din Grecia până la Dunăre. Şi înmormântarea conştiinţei de sine a aceluiaşi popor la Nordul Dunării. A noastră, a celor din România.
Sfântul Vasile cel Mare (Îl înfruntă pe Deceneu): Şi ce dacă au introdus limba greacă? Grecii împăraţi, grecii administratori, grecii comandanţi! Limba greacă!
Deceneu (Izbucneşte): Eşti grec!
Sfântul Vasile cel Mare: Şi ce dacă?!
Deceneu: Abil ca un grec, am vrut să spun! Drăguţii dumitale de greci, până în secolul al XIII-lea, cu sabia înaintea Bibliei! Cu sabia în Dacia maritimă. De unde au trecut în altarul Ţării româneşti. Cu sabia, ca imperiali greci! Ajutaţi, în stadiul final al decapitării noastre, în secolul al XIII-lea, de către bulgari. Câtă fericire i-a cuprins pe ierarhii greci, când săbiile bulgare au debordat în nordul Dunării, tăind mâna dreaptă şi limba preoţilor daci! Ca să nu se mai oficieze în limba latina! Nici gura nu vă miroase, nici usturoi nu aţi mâncat!
Sfântul Vasile cel Mare (Se repede spre culise de unde revine îmbrăcat într-o mantie arhierească şi cu un toiag arhieresc cu cruce, pe care îl mânuieşter ameninţător).
Deceneu: (Se duce şi el, calm, spre calaltă parte a scenei, de unde apare fără mantie. Are şi el un toiag arhieresc, cu crucea dacică): Vicleanule!
Sfântul Vasile cel Mare: Te trăznesc!
Deceneu (Ridică şi el toiagul cu crucea tracică): Ştiu că nu eşti lipsit de îndrăzneală. Dar te pălesc, te însemn, să te cunoască Domnul după viclenia ta! Vrei să mă trăzneşti? Încearcă! (Mişcări războinice de ambele părţi) Vicleanule! Vrei să opreşti adevărul etern, sau cel puţin să-l întârzii. Da, acei greci imperiali, desigur, în greacă era mai bine să vorbească, dar ştii...Ia să te prind mai aproape, să te croiesc! (Învârte toiagul cu crucea ca pe o bâtă). Haaaida măăă! Hiară vicleană! Vrei să n-audă dacii mei, adevărul? Cetele mele de dacieni vor auzi şi se vor întoarce din morţi, aici, la zidirile eterne, unde e nevoie de ei! Pleacă Mamona! Pleacă Lucifer! Pleacă! Lasă-l pe prietenul meu, Sfântul Vasile cel Mare! Lasă-l în pace!
Sfântul Vasile cel Mare (Se prăbuşeşte în metanie): Doamne nu-i judeca pe greci după păcatele lor! (Întuneric. Apoi, la lumina reflectorului apare doar Sfântul Vasile cel Mare, fără toiag). Doamne, cum de au păcătuit grecii mei atât de mult faţă de dacii lui Deceneu? Sfinţii daci martirizaţi de greci şi bulgari. De greci în primul rând. Grecilor le aparţine gândul cel rău, direcţionarea martirizării. Doamne, grecii mei s-au lăsat răpiţi pe dinăuntru, de Mamona! I-au deschis porţile. Sfinţii greci şi daci erau urieşi de lumină, iar Lucifer un troglodit, care îşi lua tălpăşiţa, bătând în retragere, spre iadul exilului său. Întregul pământ ar fi fost senin...Întru lumina lui Cristos, niciodată, niciodată, niciodată, Lucifer, nu vei birui! Iată-ne oştiri nenumărate de sfinţi greci, dacieni, italieni şi din toate neamurile pământului, pornind marele asalt împotriva întunecimii tale! Că aşa este drept! Noi oamenii te-am eliberat în lume, tot noi te vom scoate din lume! Domnul te va scoate! Ca să adeverim că făpturile lui Dumnezeu, cu sufletul întru lumina lui Cristos, nu sunt sub puterea ta, ci tu sub puterea noastră! Blestemu-te pe tine începătorul răutăţilor şi al hulei, căpetenia împotrivirii şi urzitorul vicleniei. Blestemu-te pe tine cel aruncat din lumina cea de sus şi surpat pentru mândrie în întunericul pământului. Blestemu-te pe tine şi pe toată puterea cea căzută, ce a urmat voinţa ta. Blestemu-te pe tine duh necurat, cu Adonai, cu Eloi Dumnezeul cel Atotputernic, ieşi şi te depărtează de la robii lui Dumnezeu, aici de faţă! Ieşi şi te depăretează de la robii lui Dumnezeu, aici de faţă! Ieşi şi te depărtează de la robii lui Dumnezeu, aici de faţă!

Scena VII
(În ţinuta lor de orăşeni, în local).
Poetul: Între Vechiul Testament Zalmoxian şi Noul Testament al lui Cristos existau mari asemănări? Poate chiar mai mult decât asemănari...
Deceneu: Mai limpezi decât în orice tradiţie religioasă de dinainte de Cristos. În această apreciere nu avem în vedere şi cele zece porunci primite de Moise pe Muntele Sinai. Cu ele vor trebui să înceapă, în mod cinstit, toate neamurile pământului, inclusiv everii.
Poetul: Şi ce s-a întâmplat cu asemănările dintre vechea religie a dacilor şi Noul Testament?
Deceneu: Ceea ce a fost firesc. Au fost preluate în cultul religios nou testamentar. Iar Vechiul Testament Daciesc şi-a oferit ceremoniile pentru Noul Testament.
Poetul: Şi-a oferit…Dar au fost ele primite?
Deceneu: Noul testament nu avea obiceiuri statornicite, aşa cum sunt ele azi la catolici şi la ortodocşi. Ele s-au înfiripat progresiv. Adevărul e că botezaţii întru Cristos şi-au manifestat credinţa întru ceremoniile Vechiului Testament Daciesc. Aşa s-a întâmplat şi pe vremea lui Cristos, în cadrul Cultului Mozaic. De la un timp s-a ajuns la un rezonabil echilibru între Vechiul Testament Dacienesc şi Noul Testament. Am renunţat la ceea ce trebuia să renunţăm şi am preluat din Vechiul Testament Ebraic ceea ce trebuia să preluăm, limpezimile divine, cristalul, prin care se simte cerul palpitând. Azi ar fi existat, în lumea creştină, tradiţia latină occidentală, catolică, tradiţia orientală, ortodoxă, şi tradiţia dacienească, ecumenică.
Poetul: Nu am cuvinte...Preoţii daci nou testamentari, au preferat martirajul, decât să renunţe la ceea ce preluaseră din Vechiul nostru Testament şi la Liturghia nou testamentară în limba latină.
Deceneu: În sopritul şi exemplul dat de Cristos şi apostolii săi. Fără să se revolte, fără să-i ridice pe dacieni la luptă armată împotriva răstignitorilor. Nu avem dreptul să ucidem în numele crucii, nici chiar apărând-o. Nu am răzbunat moartea celor martirizaţi. De aceea, noi preoţii daci suntem monolit! De aceea, în mod inevitabil, vlăstărim, înflorim, de aceea ne întoarcem! Ne întoarcem între cei de azi, între cei de mâine şi în eternitate.
Poetul: Deceneu, mă tot frământ şi nu prind, aşa, din zbor, ceva, mai concret, din vechiul nostru Testament.
Deceneu: Claca avea un caracter ritualic.
Poetul: Claca?
Deceneu: Da, munca de bună voie, în grup, în casele consătenilor. Nu aţi înţeles nici până acum de ce la clacă, nu se bea, nici azi, decât aşa, pe gustate. Claca, în mileniul al doilea s-a desacralizat. Tentaţia tratării cu ţuică s-a accentuat. Dar tot nu a degenerat în chefuri. Pe gustate. Munca era o bucurie fără margini. Se cânta şi se lucra. În serile de toamnă târzie şi de iarnă, până după miezul nopţii. Veneau preoţii, pe-nserat, când se adunau fecioarele şi feciorii şi-i binecuvânta să aibă spor la lucru şi să fie multă şi sfântă voie bună.
Poetul: Când ciorchinii de stele îşi străluceau rubinul deasupra ţării...
Deceneu: Iar munca era o distracţie.
Poetul: Un alt exemplu, de a lucra de bună voie şi cu bună voie, pentru alţii.
Deceneu: Când venea vremea măritişului, vremea însuratului... trebuia casă nouă pentru viitoarea pereche. Tot prin clacă se făcea. Cu o uşurinţă şi cu o voie bună şi cu un ritm, de parcă era un miracol. În numai câteva zile era înălţată şi cu acoperişul pus, urmând ca părinţii să facă tâmplăria, să umple zidul, să tencuiască. Rudeniile mai apropiate ajutau şi în partea aceasta, de finalizare. Cerul lucra alături de oameni!
Poetul: Acum, ca şa îţi faci o casă, e un blestem. Crăpi şi mori de zeci de ori până o termini. Orăşenii până o cumpără...Mai spune-mi, Deceneu...
Deceneu: Obiceiul de a zidi o fântână. Venea preotul la sfinţirea ei.
Poetul: Mai spune-mi, mai spune-mi, mai spune-mi.
Deceneu: Tăierea moţului este botezul dacic vechi testamentar.
Poetul: Zalmoxis, unde eşti, vreau să te îmbrăţişez!
Deceneu (Vorbeşte cu Zalmoxis): Zalmoxis, mult nu mai este, până când se va prăbuşi, în genunchi, sub povara bunătăţii tale. Fie plaiul de rai, în sufletul său!
Poetul: Tăierea moţului este botezul dacic vechi testamentar. Încep să înţeleg şi unitatea de monolit a preoţimii daciene. Unirea în cuget şi simţiri... Obiceiurile Vachiului Testament Dacienesc...
Deceneu: Liturghia vechi testamentară se oficiază şi azi, în adâncimile depozitelor sufleteşti ale neamului nostru românesc . Tăierea moţului? În albia de îmbăiat, în albia pruncuţilor, Sanctuarul Daciei depunea, în chiar apa sfinţită, o monedă mare de argint. Un dar pentru noul născut. Monedă la purtător, pentru toată viaţa. Avea omul o rană, din cine sţie ce nefericită întâmplare, îşi punea moneda pe rană, o lega cu un bandaj şi îşi vedea de lucrul său. Savanţii, abia în secolul al XX-lea au descoperit că argintul este un foarte bun dezinfectant. Şi azi, în munţi, unele ţărănci, aşa numitele doftoroaie, mai vindecă rănile, cu câte-o monedă de argint. Şi-ntr-adevăr descântă-deci Vechiul Testament Dacienesc, şi spun Tatăl Nostru-deci Noul Testament. Aşa cum a fost întreg întâiul mileniu creştin. Cuvântul are o mare forţă, o mare putere. Ce au făcut greco-slavii şi ce mai fac şi azi unii dintre preoţii noştri, prin comportarea lor? Au surpat încrederea în Cuvânt. Şi totul s-a întors împotriva bisericii. Oamenii ne mai crezând în Cuvânt, nu mai merg la biserică. Descântecele risipite pe la bietele bătrâne ale satului, sunt fragmente din rugăciunile noastre străvechi. Si totdeauna s-au rostit şi se rostesc numai pentru a face bine celor în suferinţă.
Poetul: Mă înfior de propria mea orbire şi prostie! Pruncului i se oferă spre alegere tot felul de unelte gospodăreşti, pentru a i se sesiza înclinaţiile. Unelte în miniatură-un plug, o rindea, o coasă, un ciocan, un topor, o greblă şi alte unelte Şi o carte sfântă. Copilul atinge sau ia o unealtă. În ultimii ani am văzut aparate moderne, sub formă de jucării, depuse în albie.
Deceneu: Şi îl binecuvântăm să fie de folos neamului său, familiei sale, iar cartea sfântă să-i fie lumină călăuzitoare. Iar dacă ridică, sau prinde, sau atinge, prin repetare, numai cartea sfântă, mulţumim cerului că se manifestă în felul acesta! Şi că vom avea cresştini vrednici. Trebuie să ne hărnicim şi să avem grijă de toţi copiii neamului, ca de ochii din cap.
Poetul: Pentru Dumenzeu, Părinte!
Deceneu: Ce e, poete?
Poetul: Unii preoţi ortodocşi de azi, într-ascuns, ca să nu afle Patriarhia şi episcopul locului, merg şi participă la tăierea moţului.
Deceneu: Aşa e. În aceşti preoţi mai este activ spiritul preoţilor daci vchi şi nou testamentari. Va veni o vreme şi nu e departe, când vechiul botez se va oficia de către preoţii ortodocşi, pe faţă. La început cel vechi testamentar, urmat de-ndată, de cel nou testamentar. (Se-ndreaptă către spectatori) Iar aud un gând?
Poetul: Parcă aşi îndrăzni să te rog să faci ca să aud şi eu gândurile. Mie, îmi pare uneori că le simt.
Deceneu: E drum lung.
Poetul: Cât de lung? Cât de aici până în paradis?
Deceneu: Poţi să începi să simţi şi gândurile celor de dincolo.
Poetul: Din mormânt?
Deceneu: Zi-i cum vrei. Ai înţeles ce-am zis?
Poetul: Să aud gândurile moşilor şi strămoşilor?
Deceneu: Ei, nici chiar aşa, că nu staţi de vorbă la telefoane de astea, de strigaţi unii în urechile altora. Că urechile acestea sunt făcute pentru surzi, poete. Sunt nişte proteze (Poate arata cu degetele, spre urechi).
Poetul: Poooftim?!
Deceneu: Ceea ce ai auzit. Gândurile celor de demult se simt în inimă şi izvorâsc în grai, aşa cum apare apa în fântâna. Iar cuvintele sunt ciuturi care le aduc la lumină.
Poetul: Te rog mai rămâi la moşii şi strămoşii noştri. Toţi cei de aici din sală, toţi avem rânduri-rânduri de strămoşi. Să fie în lumea noastră, urcând în cuvinte ca apa din fântâni!
Deceneu: Marea sărbatoare a moşilor. Un popor este constituit dintr-o singură obşte, a viilor şi morţilor. Morţii sunt şi ei vii. Şi-au lepădat doar straiele. Au trecut în templele vii.
Poetul: Templele vii?
Deceneu: Mă uimeşti, poete, că nu simţi, cum zici tu, adevărul acesta. Templele vii sunt trupurile noastre. Bisericile vii.
Poetul: Şi toţi stămoşii mei sunt acum în mine?
Deceneu: Exact.Toţi în unul şi unul în toţi. Fiecare om este purtătorul întregului său neam. Dacă nu este la înălţime, se prăbuşeşte prin el, întregul neam.
Poetul: Ne văd şi strămoşii, nu numai Cristos, când ne bălăcim în tot felul de păcate?
Deceneu: La marea sărbătoare a moşilor, preoţii daci erau în mijlocul poporenilor. Aud un gând, din sală, care îmi reproşează că şi azi, la biserică, se fac pomenirile moşilor. Şi îmi spune acel glas, că avem atâtea sâmbete ale moşilor. Numai că preoţimea greco-slavă din mileniul al doilea a şters şi mai şterge din circuitul naţional, numele moşilor şi strămoşilor noştri daci. Şi azi mai promovează, cu hărnicie, nume străine! În vechime, sâmbăta, ne pomeneam sfinţii şi regii, vechi şi nou testamentari, ne pomeneam moşii şi strămoşii, pe fiecare după numele său. Faptul că preoţii ortodocşi din mileniul doi au preluat sărbatoarea moşilor, se datorează doar intensei ei generalizări naţionale. Dar ce a rămas din ea?
Poetul: Nevoia imperioasă de a ne sărbători moşii.
Deceneu: Aşa e. Iar în miezul acestei nevoi suntem noi, preoţii daci ai Vechiului Testament Dacienesc, noi preoţii daci ai Noului Testament. Acest adevăr îl ştiu prea bine preoţii ortodocşi de azi, dar fac şi ei tot ce le stă în putinţă să rămânem înlăuntrul acestei nevoi, să nu ieşim afară, să nu vlastărim. Suntem un popor latin, vremile imixtiunilor religioase greco-slave au încetat, consecinţele încă nu. Dar noi dacii vom reintroduce liturghia noastră latină, fără să renunţăm la cea de azi.
Un preot ortodox (Din sală, sub reflector): Visezi, Deceneu, niciodată nu vom renunţa la stămoşeasca noastră lege!
Deceneu: Părinte, strămoşească, în limba slavonă. Contrară voinţei poporului şi preoţimii autohtone. În limba slavonă până pe la 1800. Cei care au condus Biserica Daciei, până în secolul al XIX-lea au fost grecii. Cu aceste precizări, da, strămoşească. Nici nu vă cerem să renuţaţi la această liturghie. Noi nu renunţăm! Dar tot noi, un popor latin cerem, să nu se renunţe nici la liturghia noastră latină. Nu numai că cerem, dar o reinstaurăm în drepturile ei de lege strămoşească!
Un preot ortodox: Visezi, Deceneu! Niciodată!
Deceneu: Nu visez, Părinte. În prima duminecă liturghia latină, primară, în uz, până azi, la ortodocşii din Europa Occidentală. În a doua duminecă, aceeaşi, în limba română de azi, dar cu echivalente de origine latină. Exact este vorba de o de o transpunere din limba latină din mileniul întâi, în limba literară de azi. În luna următoare, tot prima duminecă, liturghia latină, generalizată în primul mileniu, în sânul neamurilor latine şi păstrată până azi, de catolici. În a doua duminecă, aceeaşi, în limba româna de azi, cu echivalente de origine latină în uz în limba română. În a treia şi a patra duminecă, liturghia greacă de azi, în limba română, aşa cum este ea azi, conform traducerii în uz, recunoscută şi practicată de Biserica Ortodoxă Română. Cu alte cuvinte, în prima duminecă liturghia în latină, în a doua duminecă liturghia latină în limba română, în a III-a şi a IV-a duminecă liturghia greacă în limba română, aşa cum se oficiază ea în bisericile noastre.
Un preot ortodox: Visezi, Deceneu! Niciodată!
Deceneu: Nu visez, Părinte. Vom dezmormânta mileniul întâi, mileniul în care Cristos a venit printre noi, a pătimit, a murit şi a înviat. În primele secole după Cristos au venit printre noi şi câţiva greci Nu i-am oprit şa oficieze în limba greacă. Vom păstra acele vremi de iubire, oficiind liturghia greacă, în limba greacă, de trei ori pe an, în toate bisericile din România. Aşa înţelegem să-i cinstim pe Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de a Aur. Dar înţelegem să-l preţuim în mod deplin şi pe papa de la Roma, Sfântul Grigorie cel Mare, care a vieţuit pe scaunul arhiepiscopal, patriarhal, de la Roma între anii 590-604 A sângerat în sufletul său de-odată cu dacii martirizaţi şi mai sângeră dimpreună cu noi, pâna în noua lume, ce va să fie. Nici un demnitar grec, nici un ierarh grec , nu au deschis gura a compasiune şi opunere faţă de măcelărirea dacilor şi în faţa distrugerii tradiţiei religioase dacieneşti în limba latină. Al doilea mileniu a fost al dihoniei, al rupturii, în catolicism şi ortodoxism, al intoleranţei. În mileniul al treielea, iubirea va fi mai tare decât intoleranţa. Ştiţi prea bine, Părinte, că episcopii daci nu au participatla nici un conciliu al dezbinării, concilii ce au avut loc între anii 859 şi 1054. Deci Biserica Daciei este Biserica celor şapte concilii ecumenice, după care se conduce întreaga lume creştină, catolicismul şi ortodoxismul. Liturghia latină se oficia de la Bug, până în Anglia. De la Bug la Canalul Mânecii, un singur pământ şi un singur bloc creştin, al popoarelor latine. Din anul 896 în Panonia vor veni ungurii, popor nelatin, dar şi aceştia vor avea tot liturghia latină.
Un preot ortodox: Nu, Deceneu, nu se poate!
Deceneu: Ba se poate. Ceea ce nu e făcut bine, e vremea să începem, să fie bine. Simplu şi divin. Adevărurile sunt totdeauna simple şi limpezi. Aici în Dacia, prin voia Cerului, se reface mileniul ecumenic. De aici din Dacia reîncepe unificarea bisericii universale, cu biserica drept credincioasă, cu alte cuvinte unirea catolicilor, cu ortodocşii. Nu există două biserici. Nu exista, Parinte! Nu e nimic nedogmatic în acest drum al reîntoarcerii Domnului pe pământ. Tăceţi, Părinte? Îmi este de ajuns glasul divin al conştiinţei Cuvioşiei Voastre, pe care îl aud. Nu dorim nici o tulburare în Biserica Ortodoxă Română. Ortodoxia înseamnă dogma purcederii Sfântului Duh, purcedere care diferenţiază lumea creştină în ortodocşi şi catolici. Vom păstra cu stăşnicie dogma orotdoxă, deci nu vom face tulburare. O vom păstra până când va voi Domnul să lumineze mintea omenească. De asemenea nu vom recunoaşte primatul papei peste neamul nostru ortodox, dar nici nu îl vom nega peste neamurile catolice. Cu aceste două diferenţieri, recunoaştem atât catolicismul, cât şi ortodoxia, ca o singură biserică. Diferenţierile vor fi păstrate neagresiv. Orice dispută asupra lor va fi oprită. Polemicile asupra purcederii Sfântului Spirit şi asupra primatului papei, vor fi îngheţate. Reunificarea, în aceste condiţii, este deja hotărâtă de Cer. Ferice de cei harnici în unire, nu în dezbinare.
Poetul: Deceneu, cum e textul dogmatic la ortodocşi?
Deceneu: Şi întru Duhul Sfânt, care din Tatăl purcede.
Poetul: Dar la catolici?
Deceneu: Şi întru Duhul Sfânt, care de la Tatăl şi de la Fiul purcede.
Poetul: Omenirea, după mult zbucium, încă în vremurile vechi testamentare, la unele popoare, ajunsese iar la un singur Dumnezeu, la monoteism. Cred că episcopii au greşit când au înaintat cu a şti spre Societatea divină. Au crezut că pot deschide porţile Tronului ceresc şi privi în alcătuirea intimă, decizională, a divinităţii. A Sfintei Treimi. A Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Că nu au făcut bine, se vede din starea de dezbinare a întregii creştinătăţi. Spre Dumnezeu se merge, se poate înainta numai prin iubire. Tot aşa, din iubire, a venit Cristos la noi, pe pământ. (Întuneric. Deceneu părăseşte scena. Reflector pe poet. Vorbeşte cu sine însuşi, liniştit, liniar) Acum ştiu tot. Vechea religie a bunilor noştri există sub învelişul religiei lui Cristos. Uneori se identifică. Nu e nevoie decât de un pas, pentru a pătrunde în cerul spiritual al străbunilor noştri vechi testamentari. E de ajuns să ascultăm cu dor, ghiocul sufletului, şi-i auzim, pe daci, psalmodiind, îngemănând Vechiul nostru Testament, cu Noul Testament. În sanctuarele noastre se acompaniau cu unele instrumente muzicale. Şi, fară să neg frumuseţea arhitectonică a bisericilor de azi, îmi este nespus de dragă svelteţea şi frumuseţea sanctuarelor dacieneşti. În ele s-a oficiat şi liturghia nou testamentară. Nici unul din sanctuarele, în marmoră, nu a fost reconstruit. Doar bisericile noastre de lemn. De ce? Grecii, în România, în Bucureşti, îşi au o splendidă biserică în stilul templelor antice greceşti. Tradiţia sanctuarelor dacieşti este mai veche decât apariţia grecilor în istorie. Sanctuarul de la Căscioarele, de pe o insulă de lângă Bucureşti, are acoperişul în două ape, pe coamă şi la marginile frontonului cu ornamente, rafinament arhitectonic pe care templele greceşti îl vor atinge, după mai bine de o mie douăsute de ani.

Contextul istoric şi religios-date noi faţă de cele din Deceneu

Până în secolul VII limba latină era limba oficială în Imperiul roman, atât în Apus, cât şi în Răsărit, latina fiind şi limba liturgică universală. Excepţie, grecii, armenii, sirienii, egiptenii şi dacii, unde, în biserică vor fi folosite limbile proprii. Avem în vedere că în bisericile dacilor se oficia în limba dacilor, latina orientală în aspectul ei popular şi cult. În Constantinopol, în unele biserici, s-a oficiat serviciul divin în limba latină până în a doua jumătate a sec. IX, când oficialităţile din Constantinopol, ordonă închiderea lor. Constantinopolul se afla în Tracia, ţara de baştină a tracilor (dacii cu denumirea de traci). Activitatea religioasă în sânul dacilor sud şi nord dunăreni se desfăşura atât în religia zalmoxiană cât şi în cea nou testamentară în limba dacă-latina orientală, sub aspectul ei popular, sau cult, fenomen uşor de constatat în secolele IV-V-VI, dar şi în continuare. Că aşa este ne stă mărturie o documentaţie fermă-să amintim doar lucrările Sfântului episcop dac Niceta de Remesiana(340-420), dar şi faptul că neamul bessilor (dacii sud dunăreni, dar trăitori şi în nordul Dunării) înălţa rugăciuni Celui Prea Înalt în limba lor naţională-limba dacilor nord şi sud dunăreni,-în mânăstirea de pe malul de răsărit al Iordanului, mânăstire construită de călugărul Teodosie (a murit în anul 529), cât şi Arhiepiscopia Iustiniana Prima. Prin limba naţională se înţelege limba vie , populară, cât şi aspectul ei literar, folosită la nordul şi la sudul Dunării. Pe vremea aceea Dunărea era fluviul intern al poporului dac.
În mileniul întâi, până la Justinian, toţi dacii, din Dacia pînă în Tracia, Grecia, Albania, Dalmaţia şi Panonia, nu se bucuraseră de un astfel de cadru cultural instituţionalizat, niciodată nu beneficiaseră de o situaţie atât de generoasă, de normală. Şi nici nu au mai beneficiat. Dar spiritul acestei arhiepiscopii dăinuieşte în Dacia de azi (România), singura ţară a dacilor nord şi sud dunăreni care a înfruntat toate urgiile istoriei.
Împăratul Iustinian (527-565) a întemeiat Arhiepiscopia Jusatiniana Prima, cu reşedinţa la Serdica, aceasta fiind capitala Daciei Mediterranea ( va deveni capitala bulgarilor, Sofia de azi). În cazul acesta, având în vedere că Serdica va rămâne până în sec. IX în cadrul Imperiului bizantin, fiind cucerită de către bulgari abia în sec. IX, arhiepiscopia nu îşi încetează existenţa la începutul sec. VII, după năvălirea slavilor, cum se afirmă. Dacă reşedinţa a fost la Taurisium, la sudul Dunării, năvălirile slavilor au dezorganizat viaţa religioasă a dacilor, distrugând centrul arhiepiscopal şi multe biserici, dar aceşti slavi nu au avut un program pentru desfiinţarea cultului religios în limba dacienilor, aspectul acesta nu-i interesa-ei distrugeau şi jefuiau, atât. Au fost creştinaţi în sec. IX.
Fie să enumerăm, pentru sec IV-VI, localităţile, din dreapta şi stânga Dunării, deci şi de pe teritoriul actual al Daciei, unde existau reşedinţe de episcopii: Durostorum, Appiaria, Abrittus, Oescus, Ratiaria, Castra Martis (Tomis, din sec.V), Aquae, Viminacium, Margum, Singidunum.
De reţinut arhiepiscopia şi mitropolia de Tomis, scaunele episcopale de la Callatis, Histria, Tropaeum Traiani (Adamclisi), Axiopolis, Capidava, Carsium, Constantiana, Troesmis, Noviodunum, Aegisus, Salsovia, Halmyris şi Dionysopolis.
Interzicerea cultului creştin în limba dacilor a venit din partea grecilor care doreau un cult religios în limba greacă în întregul imperiu, iar după debordarea slavilor în imperiu şi pentru aceştia. Considerăm că trebuie să precizăm că atât Sfântul împărat Constantin cel Mare, cât şi Dreptcredinciosul Justinian cel Mare erau daci şi îşi aveau aceeaşi patrie şi acelaşi ţinut natal, în Dacia Mediterranera. Constantin cel Mare se născuse la Naissus, unde, revenind des, construieşte suburbia Mediana, cu un palat imperial. La rândul său, Iustinian, în locul satului său natal, Taurisium, ridică un oraş, pe care îl numeşte Justiniana Prima, ceea ce a determinat pe unii cercetători să considere că aici a fost reşedinţa Arhiepiscopiei. Important este că atât Justiniana Prima, cât şi Serdica făceau parte din această arhiepiscopie, ambele localităţi având un rol important politic, cultural şi religios. Arhiepiscopia dacilor s-a înfiinţat mai departe de Costantinopol şi mai aproape de Dunăre, acesta fiind, pe atunci, fluviul intern al poporului dac. Roma, de pe vremea când era capitala imperiului roman, încă mai reprezenta pentru poporul dac, rana adâncă, pricinuită de legiunile romane, care, pătrunzând în Dacia, au produs un dezastru, consecinţele suportându-le, încă, şi noi, cei din secolul XXI. Împăratul Justinian rupe astfel orice legătură cu Roma. La drept vorbind dacii au început să se creştineze înaintea Romei, prin misiunile apostolice al Sfântului apostol Pavel în lumea dacilor din Balcani, inclusiv în Tesalonic, Bereea şi Fillipi, iar prin sfântii apostoli Andrei şi Filip, până pe teritoriul actual al Daciei. Arhiepiscopia dacilor era un teren spiritual de pace şi linişte. S-a dorit evitarea confruntărilor pe plan religios dintre Roma şi Constantinopol, confruntări care au degenerat, cu timpul, în cumplite încleştări armate, într-un adevărat război între ortodoxie şi catolicism. Între creştinarea unui neam şi între jurisdicţia religioasă sunt diferenţe. La începutul sec II au loc războaiele între romani şi daci-agresori, romanii. În întregul sec. al II poporul dac trece prin tragedii greu de imaginat. În jumătatea a doua a sec. III dacii liberi eliberează Dacia. Legiunile romane nu le mai pot face faţă. Dacii vor ajunge în Spania, cu religia lor zalmoxiană, fiind piatră de temelie în istoria Spaniei. Pe fondul acestei resurecţii militare a dacilor, Roma îşi pierde autoritatea de capitală imperială. Între anul 286 (deci după alumgarea legiunilor romane din Dacia şi a administraţiei romane şi ca o consecinţă a acestei alungări) şi 324, imperiul este condus de împăraţi daci- Maximian Hercules, Maximian Galeriu, Maximian Daia şi Liciniu şi alţii. Galeriu ajunsese la un pas de a schimba numele imperiului roman, în cel de imperiu dac. Ura faţă de Roma nu şi-o ascunde. Aceştia şi întreg poporul dac sunt în spatele succesului lui Constantin cel Mare, el însuşi dac-va muta capitala imperiului în localitatea tracă Bizanţ, din Tracia. După cum bine se poate constata, domnia lui este în continuarea celorlaţi împăraţi daci. Neamul dac era salvat, fără ca celorlalte neamuri din imperiu să li se prejudicieze existenţa-dovadă liturghia în limba lor. Această tradiţie cu adevărat creştină este Răsăriteană.Ca să înţelegem problema jurisdicţiei Romei trebuie să avem în vedere ce s-a întâmplat în cea de a doua jumătate a secolului al IV lea. Din anul 379, împăratul Graţian va administra Apusul imperiului, iar împăratul Teodosie I, Răsăritul, deci şi Iliricul. Teodosie, va fi împărat, de la Consatntinopol, peste întregul imperiu. Iliricul se întindea până la stânga Dunării, în Dacia de azi, în sudul balcanilor având ca oraşe importante Sirmium, Scupi şi Tesalonic. Ca orice capitală, Roma îşi avea jurisdicţia religioasă asupra teritoriilor învinse de legiunile romane şi administrate de către imperiu. Papa doreşte să-şi păstreze jurisdicţia asupra Iliricului. Administrativ, Roma îl pierduse, acesta intrase sub administraţia Constantinopolului. Papa, pentru a-şi păstra jurisdicţia religioasă asupra acestui teritoriu, înfiinţează Vicariatul de Tesalonic. Conflictul religios între Roma şi Constantinopol, aprinse spiritele. Justinian era în tratative cu Papa de la Roma în legătură cu recunoaşterea Arhiepiscopiei Justiniana Prima, de sine stătătoare, autocefală, aşa cum o decretase. Ce s-a întâmplat, cu timpul, din partea Romei, e contrar legii fondatoare. Constantinopolul, mai târziu, desfiinţează orice jurisdicţie a Romei peste Iliric. Azi, peste vremi, alte polemici. Dar pe daci i-a întrebat cineva, ce doresc?! În aceste situaţii se poate vorbi de jurisdicţia religioasă a Romei asupra dacilor?! Religia e vie, e minunată doar cea liber consimţită, stăpânitorii, fie religioşi, fie forţe străine de ocupaţie, nu sunt liber consimţiţi, deci nu pot fi acceptaţi. Această măsură, din adâncul nostru sufletesc, unde Dumnezeu sălăşluieşte, este aceeaşi şi pentru greci şi pentru slavi. Totuşi greco-salvii au pierdut, în Dacia, jurisdicţia, ierarhia şi limba lor de cult, limba dacă preluîndu-şi drepturile fireşti în viaţa poporului dac. Roma se pare că mai vrea jurisdicţie asupra Arhiepiscopiei Justiniana Prima, asupra dacilor. Azi, în Dacia mileniului al treielea. După zdrobirea militară, bulgarii se creştinează de nevoie. Cneazul bulgarilor, Boris, primi botezul, la Consatntinopol, în anul 864. Ritul grec, introdus în Bulgaria între 864-866, face loc, între 866-870, ritului latin (de la Roma), apoi, după 870, ritul grec revine iar, sfârşind prin a fi înlocuit, din 885-888, de ritul slav. Să reţinem şi opinia, după care, Boris, sau fiul său Simion (893-927) a distrus toate cărţile latineşti ale dacilor, impunându-le cu forţa limba slavă în cultul lor religios. După 971, respectiv 1018, grecii vor încerca să înlocuiască limba slavă din biserica Bulgariei, cu limba greacă, aducând grave prejudicii fondului de manuscrise slave abia înfiripat. Atacul asupra cultului religios al dacilor este continuat de imperialii greci, a se înţelege mereu cu ierarhii greci, care se doreau ierarhi unici peste neamuri. Când, mai târziu, în sec XIV-XV, între daci au apărut primii ierarhi autohtoni, Patriarhia de Constantinopol a refuzat aşa ceva şi a blestemat întregul popor dac (5). La cele de până acum se impune limpezirea viziunii asupra celor întâmplate. Chiar dacă reşedinţa Arhiepiscopiei Iustiniana prima nu a fost la Serdica, ci în satul natal al lui Justinian, Tauresium, în locul căruia ridică un oraş, numindu-l Justiniana Prima, Serdica, înfloritorul oraş al dacilor, care făcea parte din Arhiepiscopia Iustiniana Prima, a rămas la îndemâna distructivă a imperialilor şi ierarhilor greci, în primul rând faţă de cultul religios al dacilor, în limba lor, latină. De regulă bibliografia de specialitate, nu coroborează datele, lăsând ceaţă când e vorba de greci. Ii menajează şi pe bulgari şi pe sârbi, deşi ierarhii acestora şi militarii lor s-au unit cu cei ai imperiului bizantin, impunând distrugerea dezvoltării spirituale a dacilor, prin îndepărtarea cultultului divin în limba latină, înlocuindu-l cu liturghia greacă în traducere slavonă, iar grecii devenind ierarhii dacilor, dar având în cancelariile domneşti ale valahilor (ale dacilor), limba salvonă, ca limbă oficială. Liturghia greacă în slavonă şi slavona ca limbă de stat pentru cancelariile domneşti şi administrativă pe teritoriul principatelor, a favorizat rostul dominator al ierarhilor greci şi al bisericilor slave sud dunărene şi a unor ierarhi slavi de aici, in mileniul al II-lea. Preoţii, dacă erau daci, oficiau cultul divin în slavonă, deşi în viaţa de zi cu zi vorbeau cu dacii în limba lor maternă, daca. Nu şi preoţii şi ierarhii slavi sud dunăreni. Învăţarea limbii trebuia să fie inversă-cei domninaţi să înveţe limba dominatorilor. La fel şi faţă de ierarhii greci. Această introducere în istoria dacilor din primul mileniu şi de la începutul celui de al doilea am crezut-o necesară, pentru a înţelege contextul istoric al continuităţii religiei zalmoxiene, cel puţin sub aspectul comemorării moşilor. Incheiem aceste rânduri tot cu Arhiepiscopia dacilor, autocefală. Este înfiinţată prin Novela XI, din anul 535. De acum Tesalonicul încezează să mai fie reşedinţa Iliricului. Se mutase la Tesalonic de la Sirmium, din cauza năvălirii hunilor. Jurisdicţia arhiepiscopiei se exercită peste mitropoliile şi episcopiile din următoarele provincii ale prefecturii Iliricului: Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Prima (Superior), Dardania, Prevalitania, Macedonia Secunda (Salutaris) şi o parte din Panonia Secunda (Inferior). Neamintite de Novelă, Moesia Inferior şi Scytia Minor depindeau jurisdicţional, în continuare, de Patriarhia de Constantinopol. Jurisdicţia arhiepiscopiei se exercita şi pe ţărmul de nord al Dunării, în Dacia de azi, asupra unor rergiuni de aici şi cetăţi construite sau reconstruite de Iustinian. Arhiepiscopul de Tesalonic avusese sub jurisdicţia sa 25 de eparhii (mitropolii şi episcopii). După înfiinţarea Arhiepiscopiei Justiniana Prima, îi vor rămâne sub jurisdicţie numai cele de limbă greacă (cele două Epire, Thesalia, Ahaia, Creta). Deci, Arhiepiscopia Justiniana Prima era o arhiepiscopie a dacilor, latinii orientali. Aceştia aveau astfel şi ei asigurată unitatea de neam din daciile sud dunărene, din Moesia, din Panonia şi din Dacia de azi. Arhiepiscopia îşi desfăşoară activitatea deplin până la începutul se. VII, când, în urma năvălirii slavilor, îşi încetează activitatea-se pune totul pe seama năvălitorilor, uitându-se de Serdica şi de alte largi zone din Balcani, din interiorul imperiului, care au rămas în imperiu până în secolul al IX, de dacii (valahii )de peste tot din Balcani şi de cei din Grecia. Cei din Grecia sunt înterzişi şi acum, în al treielea mileniu de după Hristos, la existenţă religioasă în limba lor şi la şcoli în limba maternă, în Grecia de azi, care se vrea şi se crede fruntea ortodoxismului de peste tot din lume. Încetarea activităţii noi o punem în ghilimele. O religie nu încetează prin distrugerea unor biserici şi a centrului arhiepiscopal şi nici în urma măcelului la care au fost supuşi dacii, ea continuă să se exercite, pentru că năvălitorii nu religia doreau să o scoată din uz, pe vremea aceea nu aveau asemenea preopcupări. Totuşi nu se poate ocoli jurisdicţia Romei asupra Tesalonicului, fără a se avea în vedere că această dieceză era formată din locuitori de limbă latină, cu liturghia în limba latină. Când asupra acestor daci au domnit grecii, limba lor maternă a fost scoasă din biserici. Împăratul Justinian a ales o cale salutară pentru oprirea disputei religioase jurisdicţionale între Consatntinopol şi Roma, constituind această arhiepiscopie autocefală, autonomă şi unitară. Neamurile din imperiul roman, enumerate mai înainte, au avut şi au şi azi bisericile lor, autocefale şi liturghia în limba neamului lor. Roma nu poate înţelege nici azi că şi noi dacii avem Arhiepiscopia noastră autocefală din mileniul întâi, aşa cum avem, azi, în mileniul al II-lea şi Biserica Ortodoxă Română, autocefală. Suntem ortodocşi prin Arhiepiscopia Justiniana prima, ortodocşi cu rânduielile bisericeşti în limba vorbită de noi atunci, latina populară orientală şi în aspectul ei cult, aşa cum suntem şi azi ortodocşi, tot cu rânduieli în limba noastră, conform evoluţiei acestei limbi de aproape un mileniu şi jumătate de la înfiinţarea Arhiepiscopiei Justiniana Prima. Limba, fie latina mileniului întăi, fie limba dacilor din muileniul al III-lea, nu e nici ortodoxă nici catolică. O limbă nu e nici ortodoxă, nici catolică. Avem în sufletul nostru liturghia latină şi liturghia greacă tradusă în limba româna (limba dacă de azi). Amândouă liturghiile pot convieţui pentru că şi în una şi în cealaltă suntem ortodocşi. Noi, Dacii, am fost creştinaţi înaintea Romei, dar Roma pretinde jurisdicţia asupra noastră. Dacă nu ar fi fost capitală de imperiu, nu ar fi fost posibil aşa ceva. Noi nu recunoaştem nici jurisdicţia grecilor, nici a Constantinopolului, nici a slavilor-a bulgarilor, sârbilor, ruşilor. Chiar nu se înţelege că suntem un popor prin excelenţă paşnic şi că nu este de la Dumnezeu încercarea de dominare jurisdicţională străină, indiferent din partea cui vine- prea multe răni ne-au fost pricinuite. N-avem resentimente, dar bătăliile pentru anexarea noastră religioasă n-au încetat-Atena-Roma-Moscova. Da, Arhiepiscopia Justiniana prima îşi avea cultul în limba latină, limba noastră de atunci-nu ne incomodează acest cult, doar a fost şi este al nostru şi cu timpul vom auzi în bisericile noastre, liturghia dacilor. Se cunoaşte textul acesteia. În fapt este vorba de liturghia de rit daco-latin, nu e nici romano-latină, nici greco-bizantină, ci este liturghia dacilor, din Tesalonic, până în Dacia de azi. Autorul acestei Sfinte Liturghii este Sfântul episcop dac Niceta de Remesiana. Ea a fost, în continuare, liturghia din Arhiepiscopia dacilor, dar şi din secolele următoare, preoţii ei, din secolul al XIII-lea fiind martirizaţi, pentru singura vină că oficiau în limba neamului lor. Republicarea ei a devenit o necesitate. Biserica Ortodoxă Română are destulă înţelepciune, după cum se poate constata, pentru recuperarea noastră din mileniul întâi, dar nu se poate, în Dacia de azi, după opinia noastră, cu o arhiepiscopie sub jurisdicţie străină, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, indiferent care ar fi aceea. Arhiepiscopia Jutiniana Prima, este revendicată de către papalitate. Aici este, considerăm noi, ceea ce împiedică Biserica Ortodoxă Română, de a include în calendarul sărbătorilor şi zile cu liturghia noastră din mileniul întâi. Prima duminecă din fiecare lună.
Grecii, ajunşi imperiali, au folosit liturghia în limba greacă, sau tradusă în limba slavonă, sufocând neamul dacilor. Pentru a nu exista nici un dubiu în acest sens, să privim spre Moscova imperială, care pe măsura extinderii teritoriale impunea şi impune liturghia greacă în limba slavonă, cât şi limba rusă ca limbă oficială, în felul acesta deznaţionalizând neamurile ocupate, procedeu preluat de la imperialii greci. Câtă vreme au fost împăraţii daci în fruntea imperiului roman de răsărit, Constantinopolul a asigurat dezvoltarea armonioasă, naturală a neamurilor, acestea având liturghia în limba lor, inclusiv grecii. Imperiul Bizantin a fost scos din istorie prin cruciada religioasă şi etnică declanşată de greci împotriva dacilor din imperiu, ignorând folosul de care se bucura imperiul, prin forţa militară a acestora. Pentru a lovi în masa etnică a dacilor sud dunăreni, grecii au deschis graniţa dunăreană în calea slavilor. Grecii sunt adevărata cauză a proastei adminstrări a imperiului şi a părbuşirii acestuia.
Constantinopolul şi Roma îşi dispută de la bun început jurisdicţia asupra bisericii bulgare. Ritul latin roman (de la Roma) a fost în uz în Bulgaria între 866-870, ceea ce înseamnă că liturghia latină tradiţională a dacilor (valahii din Bulgaria) s-a practicat nestingherit. Şi bine înţeles şi la dacii din Dacia nord dunăreană (România de azi). Bulgarul Simion (893-927) îşi primeşte coroana de la Roma. Cere, tot Romei, recunoaşterea unui arhiepiscop autocefal, cerere respinsă. Spiritul Arhiepiscopiei Justiniana Prima continuă să fie activ, încât numele arhiepiscopiei va reveni, în actualitate în secolul XII. Şi urmaşul lui Simion, Petru (927-968) îşi primeşte coroana de la Roma, dar apoi face pace cu Constantinopolul, care recunoaşte arhiepiscopia. Biserica bulgară s-a declarat independentă în 891. A fost recunoscută de Patriarhia de Constantinopol în 927. Ţarul Samuil (976-1014) primeşte şi el coroana de la Roma. Nu este de mirare deci violenţa grecilor nu numai împotriva existenţei statului bulgar, în 971 şi 1018, pe care îl desfinţează, ci şi împotriva bisericii bulgare, încercând reintroducerea limbii greceşti. Deşi în sec. XI-XII imperiul bizantin era din nou, ca pe vremea imperiului roman, în apogeul puterii, agresivitatea ungaro-papală (cu nimic mai prejos decât cea grecească din Bulgaria şi Dacia de sud-est, dimpotrivă), creştinarea ruşilor Kievului în anul 988, urmată, în sec. XI de o mitropolie-condusă de ierarhi greci, cât şi ulterioara descreştere a puterii militare a imperiului bizantin, îi va determnina pe greci să accepte colaborarea pe plan religios cu slavii, adică să recunoască deplina folosire a limbii slave în biserică, slavii preluând liturghia greacă în traducere slavonă. Dacii au avut de suferit în timpul migrării slavilor în nordul, centrul Europei şi sudul ei balcanic. În secolul IX sunt creştinaţi bulgarii. În sec IX Dacia mai era prinsă ca într-un cleşte de oceanul slav revărsat peste Europa, conveţuind de nevoie o vreme cu ei, fără a se sufoca, dimpotrivă, pas cu pas eliberându-se, sau asimiulindu-i. În sec. IX era înconjurată şi ţinută sub presiune de imperiul slav al Moraviei care cuprindea Panonia (teritoriu dac), Cehia, Moravia, Slovacia, la sud, de croaţi, sârbi şi bulgari, la răsărit de slavii kievieni şi de Halici. Ce s-a întâmplat cu dacii din aceste teritorii unde slavii erau în mase compacte? Papa Ioan al VIII-ea, în anul 880 îi scrie principelui slav al Panoniei să se ţină slujbele în limba slavonă, dar Sfânta Evanghelie să se citească şi în limba latină, ca să fie înţeleasă şi de creştinii care nu ştiu slavonă. Aceşti creştini erau dacii autohtoni. În 905-906, ungurii migratori sparg acest cerc slav, reuşind să-şi fixeze popasul lângă lacul Balaton, în Panonia, unde cu timpul îşi vor constitui propria ţară. Dacii, în acest context, cu o pătură dominantă slavă extrem de agresivă, cu presiunea militară a bulgarilor, care, pe Tisa, îi înving pe avari, cu vechea şi mereu recenta presiune şi atac armat al imperialilor greci, aud liturghia slavonă pe teritoriul lor, desigur între slavi, dar viaţa liturghiei latine era grav ameninţată, spiritul latin, etnicitatea dacilor. În sec. XI se consideră că salvii erau asimiliaţi de către daci, datorită civilizaţiei superioare a dacilor, dar evenimentele externe, au dus la lărgirea ariei de folosire a liturghiei slavone în Dacia la generalizarea ei, până în sec.XV şi a folosirii limbii slavone în cancelariile domneşti. În sec X, o parte a Daciei nord Dunărene căzuse sub dominaţia bulgarilor, dacii fiind siliţi să treacă sub jurisdicţia religioasă a acestora, la liturghia în limba slavonă. Impăraul bizantin Vasile II Bulgaraoctonul, la 1018 încheie cucerirea Bulgariei şi desfiinţarea acesteia, dominând şi Dacia nord dunăreană, liturghia greacă fiind iar abuziv introdusă, apoi liturghia greacă în limbă slavonă. Acum arhiepiscopul Arhiepiscopiei autocefale din Ohrida, din dispăruta Bulgarie ca stat, (devenise o simplă provincie a imperiului), este investit de către împărat cu puteri peste toţi episcopii din fosta Bulgarie. Este investit şi peste valahii din fosta Bulgarie ( fiind astfel la zi şi Arhiepiscopia Justiniana Prima, acum autocefală faţă de Constantinopol?) Dar Arhiepiscopia dacilor era într-un fel de captivitate, pe mâna grecilor şi bulgarilor, Ohrida fiind în totalitate sub control imperial. Sub jurisdicţia Arhiepiscopiei de Ohrida se aflau şi eopiscopiile valahe, cu episcopi valahi (daci), desigur de rit grecesc, aceştia având legătură directă şi cu dacii nord dunăreni. Cu toate acestea se constată că viaţa religioasă în limba latină, din Dacia, continua să existe, ceea a dus în sec. XIII, la intervenţie armată împotriva preoţilor daci de liturghie latină. Ceea ce nu se realizase până în sec XIII, se desăvârşeşte acum, cu săbiile bulgarilor-lichidarea preoţimii dace de limbă latină, încît întemeierea principatelor române găseşte liturghia slavonă în bisericile dacilor. Am creionat câteva aspecte ale desfăşurării istoriei în primul mileniu şi în primele secole din cel de al doilea, pentru a înţelege mediul în care a continuat să existe ritul zalmoxian al religiei dacilor-el există şi azi. În zonele mărginaşe ale Daciei se atestă ritul grecesc. Liturghia în limba slavonă pe pământul Daciei a fost preluată de slavii de aici, dar slavii, progresiv, dispărând, ritul grecesc a rămas între daci. Se atestă ritul grecesc şi în interiorul Daciei, la Carpaţii de curbură. Se lasă tăcerea asupra ritului latin autohton, asupra tradiţiei arhiepiscopiei dacilor, autonomă faţă de Constasntinopol şi Roma. Aşa o întemeiase Dreptcredinciosul Iustinian cel Mare şi aşa a rămas, asupra ei nu s-a exercitat niciodată jurisdicţia Constantinopolului, sau a Romei. Anexarea ei de greco-bulgari a fost o anexare temporară şi atât. În numele ei nu s-a convenit acceptarea vreunei jurisdicţii. Nimeni nu a acceptat, niciodată, nici jurisdicţia Romei. Ea a rămas de sine stătătoare, păstrătoare a latinităţii noastre de dinaninte de Hristos, până azi. Insitenţa Romei de a avea jurisdicţia asupra acestei Arhiepiscopii, de a o patrona şi în zilele noastre, este în contradicţie cu cea a poporului dac de atunci şi din zilele noastre şi din timpul împăratului Justinian. Este adevărat că Roma încă nu acceptase să recunoască această arhiepiscopie, tratativele fiind în desfăşurare sub Justinian, dar ea există ca atare, iar preteţia Romei de a fi sub jurisdicţia ei, se loveşte şi azi de noi, dacii. Dacă Roma nu-i recunoaşte autocefalia, arhiepiscopia fiind vie în sufletul nostru de latini orientali, nu înseamnă că este mai puţin autocefală. Sabia papalităţii prin hoardele maghiare dirijate din vest spre est, în Dacia, a anulat orice şansă de a avea o jurisdicţie din partea Romei. La fel din partea Constantinopolului-nici nu a revendicat aşa ceva în timpul lui Justinian, doar Roma nu înţelegea noul context istoric, prelungind discuţiile pentru recunoaşterea acestei autocefalii. A avut acest sfânt împărat o viziune asupra viitorului, a fost un adevărat profet, considerrând că dacii din punct de vedere regligios nu trebuie să fie supuşi nici Romei, nici Constantinopului, în felul acesta calmându-se starea conflictuală religioasă dintre Roma şi greci.
Nici Roma, nici Constantinopolul (acesta nici nu exista până în sec. IV) nu pot revendica nici un fel de jurisdicţie împotriva dacilor, aceştia creştinându-se înaintea Romei, ştiut fiind că apostolii au întârziat în mijlocul dacilor de la sudul Dunării, apoi au mers la Roma. Fie să amintim că în religia nou testamentară din sânul poporului dac nu există termenii impuşi de Roma în tot Apusul latin, cum sunt Deus, ecclesia, oratio, regnum Dei, pater, incarnatio, ressurectio, assumptio, creator, omnipotens, virgo,etc, argument clar că nu misionarii Romei ne-au creştinat, dovadă că la creştinarea dacilor nu participaseră misionarii Romei. Termenii noştri autohtoni, din limba noastră, latina dacilor, din religa zalmoxiană sunt vii până azi în limba noastră, în religia ortodoxă română: credinţă, Treime, Dumnezeu, Tatăl, întrupare, înviere, înălţare, biserică, împărăţia cerurilor, rugăciune, Făcătorul, Atotţiitorul, Fecioară, etc (6). Nu excludem şi sosirea unor misionari din partea Romei, dar este evident, că după ce creştinarea începuse, încât termenii din latina literară specifici terminologiei catolice nu au mai avut succes între daci. Nici termenii greci nu i-au putut îndepărta pe cei autohtoni. Pace vrem şi cu Roma şi cu Constantinopolul şi cu Atena.
Dacii, în aceste condiţii vitrege, se vor organiza în formaţiuni statale proprii, asupra cărora bulgarii sunt neputincioşi, bulgarii dispărând din istorie sub turci, pe când dacii se vor păstra în principatele lor, adesea prin forţă armată, de care turcii s-au lovit, în final pierzând definitiv orice control asupra Daciei (România), aceasta devenind independentă. Dacii se treziseră şi în faţa unei alianţe slavo-greceşti pentru liturghia unică, grecească, în veşmânt slavon şi cu dictatura religioasă a grecilor, cât şi cu obligativitatea folosirii limbii slavone în cancelariile domneşti. În aceste condiţii vitrege, reluăm ideea de mai înainte, dacii se reorganizează întemeind primele voivodate medievale, care, progresiv, se vor uni constituind cele trei mari principate româneşti, Moldova, Tara Românească şi Transilvania, apoi, prin unirea acestora, Dacia (România). Un adevărat miracol, prin voia lui Dumnezeu. Întemeierea primelor voivodate şi cnezate dace, au avut loc în contextul în care liturghia greacă în traducere slavonă era impusă în lumea dacilor, cât şi limba slavonă ca limbă de stat, de către imperiul bizantin şi de către lumea salvă. Dar, după cum vom constata liturghia dacă va continua să existe între daci. Considerăm că la sfârşitul secolului al sec.al XI asimilarea slavilor din Dacia era încheiată, ceea ce certifică forţa etnică a dacilor, permanenţa lor, activă, la ei acasă. În secolul al XIII liturghia în limba dacilor, preoţimea lor, creştinii daci trăiesc o adevărată renaştere. Dacii (valahii) din Balcani, au împărtăşit, după transformarea Bulgarirei în provincie bizantină aceeaşi soartă amară ca bulgarii, numai că valahii(dacii) băuseră paharul amar, până la fund şi sub stăpânirea bulgarilor. Spre sfârşitul sec. XII (1185) aceşti latini orientali de la sudul Dunării sub conducerea dinastiei latine a asăneştilor, se vor răscula, fondând statul valaho-bulgar. Opresiunea grecească încetează, cultul latin reînvie, evenimentele vor duce la normalizarea folosirii limbii latine în biserică şi stat nu numai pentru valahii din Bulgaria, ci pentru toţi valahii din peninsula balcanică din timpul Imperiului latin de Constantinopol (1204-1261), desigur sub jurisdicţia Romei. Jurisdicţia puterii. Latinii veniţi la Constantinopol, pe care îl iau în stăpânire, erau catolici, deci aparţinând de Papa de la Roma. Dar, să recunoaştem, a fost o perioadă benefică pentru daci, nimeni nu le mai intezicea folosirea limbii lor în biserică. Grecii se retraseră cu imperiul în Asia Mică. Dacii de la nordul Dunării au ajutat militar dinastia asăneştilor, în Tracia, în luptele împotriva bizantinilor, în anii 1185-1186. Bizantinii fuseseră constrânşi, pe cale armată, să recunoască, în 1188, lui Petru şi Asan, stăpânirea asupra teritoriului dintre Dunăre şi Balcani, desemnat în izvoare ca o „Valahie”. Dinastia dacilor (valahilor) la conducera bulgarilor durează între 1185-1258.
Statul dinastiei valahe al asăneştilor, cu centrul puterii în Bulgaria, devenise cel mai întins şi important stat din peninsula balcanică, mai întins şi mai puternic decât imperiul bizantin latin şi decât imperiul bizantin grecesc. După războiul în urma căruia ungaro-papalitatea avansează în sud-sud-vestul Daciei, creind Banatul de Severin, patriarhul grec Gherman II, printr-un sinod, în 1235, recunoaşte autocefalia Bisericii din Târnovo, iar conducătorului ei titlul de patriarh, deşi, de regulă, acest titlu grecii îl recunoşteau numai pentru conducătorul religios de la Costantinopol. În felul acesta bulgarii, deşi autocefali, reintră religios, ca sateliţi ai Patriarhiei de Constantinopol. Dar, de fapt, grecii, prin această recunoaştere, au acţionat, prin bulgari împotriva dinastiei latine orientale a asăneştilor, implicit împotriva bisericii latine orientale. A fost o lovitură de culise, prin firele nevăzute ale diplomaţiei greceşti. Îi ridică pe bulgari, manevrîndu-i împotriva valahilor (dacilor). Scopul nu a fost greu de atins. Ungaro- papalitatea ajunsese până la Vidin când valaho-bulgarii se confruntau cu grecii pe câmpul de luptă. Acum recunosc grecii, bulgarilor, „independenţa” religioasă. Acum, după această recunoaştere, Asan II, în sec. XIII, se va lansa în Dacia împotriva cărţilor latineşti de cult şi a preoţilor slujitori (Trecuse iar la ortodoxie-la greci). Nu există nici o îndoială că dacii din Dacia şi nu numai, erau profund afectaţi de avansarea ungurilor în Dacia şi de atrocităţile tipice săvârşite de către aceştia. Rezistenţa militară a dacilor nu lasă loc de îndoială. Sec XIII: Asan, împăratul bulgarilor, a trecut în Valahia „să o cucerească şi să o cureţe de eresul roman, care pe atunci domnea în ea şi Asan s-a dus şi a supus amândouă valahiile sub stăpânirea sa şi a silit pe valahi, care până arunci ceteau în limba latină, să lase mărturisirea romană şi să nu mai cetească în limba latină, ci în cea bulgară şi a poruncit ca celui ce va ceti în limba latină să i se taie limba, şi de atunci valahii au început a ceti bulgăreşte”. Să cureţe Valahia de eresul roman e una şi, care până atunci citeau în latină este alta. Prima se referă la confesiunea catolică, cealaltă la străvechea tradiţie latină autohtonă. Si bulgarii fuseseră şi de rit catolic. Asan II moare în anul 1241. Invazia mongolă are loc în anii 1241-1242. Puterea militară a bulgarilor încetează. Este firesc ca liturghia latină dacieneasă, în virtutea tradiţiei, să continue şi în sec.XIV. Coexistă şi cea slavonă. Continuitatea liturghiei latine, dacieneşti, autohtone, se ignoră cu bună ştiinţă. Concluzionând, se poate afirma că nici un popor migrator de până acum nu a avut un efect atât de devastator asupra dacilor, ca cel slav, cu largul concurs al imperiului bizantin.
Imperiul latin de Constantinopol durează pînă în anul 1261. Grecii revenind la putere în Balcani, prima lor mare acţiune, după stabilirea puterii,a fost un atac nimicitor împotriva latinilor orientali. Ce nu reuşiseră prin interzicerea limbii latine în bisericile lor şi prin interzicerea liturghiei greceşti, vor încerca prin forţa brutală a armelor: ştergerea latinilor orientali din Europa. Necazul lor asupra latinilor apuseni care constituiseră un imperiu la Constantinopol şi-l revarsă peste latinii orientali. Se ştie că aceştia nu au avut nici o vină pentru constituirea Imperiului latin de Constantinopol. Grecii conduceau imperiul bizantin, ei i-au invitat pe cruciaţi,etc. Împăratul Andronic Paleologul împrăştie în Asia o bună parte din autohtonii Traciei. Desnaţionalizarea forţată a acestor vlahi continuă şi azi în Grecia.
Dar atrocităţile ungurilor catolici în încercarea lor de a anihila pe dacii din Translivania a dus la coalizarea acestora cu grupările de rit grecesc şi la răspînirea liturghiei slavone în poporul dac. Măsurile dure ale papalităţii pentru a dispare ritul grecesc, fără să exercite nici o oprelişte faţă de unguri, dimpotrivă, care, pătrunzând în Transilvania dacilor, produceau grave răni, în nesfârşite confruntări armate cu dacii, latinii orientali, de liturghie latină! Reise cu evidenţă, că atrocităţile ungurilor cutremurau şi acum, după ce migrarea lor spre apusul Europei fusese oprită. Dacii, înconjuraţi de slavi-rit grecesc, liturghie slavonă şi presaţi, loviţi de imperiul bizantin, au trebuit să ducă sute de ani povara unei liturghii într-o limbă pe care nu o înţelegeau, dar cu speranţa nestrămutată că vor ajunge la oficializarea limbii lor în biserică. Avansarea ortodoxiei în conflict cu catolicismul, pe pământul Daciei, deşi a fi ortodox, nu înseamnă introducerea liturghiei greceşti sau slave în locul celei latine, a lăsat răni adânci. Nu o limba este ortodoxă sau catolică, difernţierea în catolic şi ortodox o face dogma Sfântului Spirit ( Sfântului Duh), Filioque. Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul, sau de la Tatăl. Tot atât de bine este ortodoxă şi o comunitate religioasă cu liturghie latină. Dar Arhiepiscopia dacilor, Iustiniana Prima, nu este nici catolică nici ortodoxă, pentru că la înfiinţarea ei, religia era unică, ecumenică, nu se produsese scindarea, aşa că arhiepiscopia dacilor a fost şi este ecumenică, vina scindării trebuie căutată la Roma şi la Constantinopol. Liturghia (misa) comună prin latina cultă, din Dacia şi de la Roma, nu însemnează automat catolicism. Sfântul ierarh dac Niceta de Remesiana (338-417) este „ortodox”, a contribuit la stabilirea dogmei Sfintei Treimi, preluată de ortodoxie, dar avea relaţii apropiate cu episcopii de la Roma, aşa cu Sfântul episcop Paulin de Nola. Din motive care nu ar trebui să umbrească istoria universală a religiei şi în particular cea a dacilor, se ignoră că abia în sec. IV apare Constantinopolul pe harta lumii. Excluderea jurisdicţiei Romei prin Arhiepiscopia dacilor este un fapt împlinit. Important pentru noi dacii considerăm că este chiar ritul latin-dacienesc. N-a fost nici greco-bizantin, nici romano-latin. Elemente ale ritului zalmoxian, elemente locale, au fost preluate în liturghia dacică şi sunt păstrate până azi, chiar dacă acum liturghia este greacă, tradusă în limba română. A se vedea aceste elemente tradiţionale, locale, dacieneşti, zalmoxiene, la Sf. Niceta de Remesiana şi a se avea în vedere că eparhiile din care făcea parte şi cea a Sf. Niceta, au intrat în Arhiepiscopia dacilor. Aceste elemente liturgice stămoşeşti zalmoxiene considerăm că sunt la vedere şi azi, doar că , din nefericire se lasă sub tăcere acest adevăr, deşi e vorba de continuitatea noastră, de la suflet la suflet, de la om la om, la modul neîntrerupt, din vremile de dinainte de Hristos până azi. Şi dacă la contextul istoric şi religios se pot adăuga informaţii şi opinii, ele nu vor umbri cu nimic elementele locale, autohtone, preluate de cultul nou testamentar.
Ingenioasa şi inspirata acomodare a grecilor, când au dat de greu, ne dezvăluie capacităţi diplomatice de excepţie. Azi, imperiul bizantin-grecii, istoria lor, spiritualitatea, continuă să existe, în duh, în bisericile, seminariile, facultăţile de teologie din lumea ortodoxă, dar nu numai în biserică ci şi în o serie de lucrări din lumea laică, din ţările ortodoxe. Dar grecii, având puterea militară, îşi arătaseră un chip care nu avea absolut nimic nici cu creştinismul, nici cu tradiţiile convieţuirii civilizate între neamuri, ci mai degrabă cu acţiunile stihiale ale popoarelor migratoare (3). Reconstituind graniţele Imperiului roman ar fi trebuit să şi-i apropie pe latinii orientali, lăsându-le aceleaşi drepturi salutare, de care se bucuraseră şi grecii în imperiul roman, întărind astfel capacitatea de rezistenţă şi de luptă a imperiului. Dar nu au procedat aşa. Unde este, spre exemplu, atmosfera de la Universitatea din Constantinopol din sec. V-VI-VII, unde se preda în limba latină şi greacă? Intoleranţa grecilor faţă de latini este fără precedent prin constanţa ei, în şirul tuturor secoleleor, începând cu sfârşitul secolului VII. Poate că în acest exclusivism să fie începutul divizării lumii creştine în două.
Avem o bănuială, că se evită constatarea continuităţii cultului nou testamentar în limba dacilor din mileniul întâi, până azi, din motive uşor de înţeles...
Temelia latinităţii noastre a supravieţuit.
Sfinţirea darurilor din cultul zalmoxian a fost preluată în cultul nou testamentar, în aceleaşi rânduieli strămoşeşti, doar că momentul sfinţirii darurilor (cuvânt dac) de către preoţii zalmoxieni a fost preluat de preoţii zalmoxieni nou testamentari. Fericită situaţie-preoţi daci şi episcopi daci, neexistând nici o interdicţie în sensul acesta, excepţiile în aceast context fiind ceva firesc- până în a doua jumătate a mileniului, începând cu sec al VII-lea, de când grecii, prin toate mijloacele-imperiale şi religioase-au procedat contra tradiţiei răsăritene nou testamentare, de a fi aduse la Hristos toate neamurile, acestea oficiind cultul religios în limba lor. Şi nici Patriarhia de Constantinopol şi nici Sinodul Bisericii Ortodoxe Greceşti nu şi-au cerut iertare pentru cârdăşia dintre organismele religioase şi guvernele Greciei împotriva dacilor (valahii, românii da zi din Grecia), locuitori de dintotdeauna în Grecia, cărora şi azi li se interzice, atât liturghia în limba română, cât şi învăţământul în limba lor.
Ce ar fi ca azi, sau în viitor, toţi ierarhii greci să fie de alt neam, iar în bisericile greceşti să nu se oficieze în limba greacă?
Creştinarea dacilor a avut loc prin cuvânt, pe când a neamurilor din jurul Daciei, prin sabie.
Toată lauda pentru moşii şi strămoşii noştri daci, din sânul cărora se plămădise o rezistenţă de nebiruit, prin preoţimea autohtonă, care în câteva sute de ani, a anulat interzicerea limbii dacilor (limba românească) în stat şi biserică, pe la 1800 limba noastră, latina orientală, redevenind, astfel, limba unică în întreaga Dacie. Preoţimea ortodoxă română merită toată preţuirea. Este un exemplu de dăruire, de urmat, demonstrînd că neamul nostru poate birui, în adevăr şi dreptate, orice vremuri grele. Datorită efortului acestor preoţi şi a dacilor creştini, s-a ajuns la sintagma Biserica Ortodoxă Română este Mama Neamului Românesc. Se impune precizarea, pentru a se conştientiza că nu este vorba de biserica ortodoxă de rit grecesc în limbă slavonă, că nu este vorba de biserica ortodoxă de dintotdeauna. Sintagma îi aparţine lui Mihail Eminescu. Să ne ramnitim cuvintele sale:”Singură Mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei mitropolii a Moldovei şi a Sucevei se datoreşte introducerea limbii române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc” (5) Patriarhul grec de Costantinopol aruncă anatema (blestemul!) asupra domnitorilor Moldovei şi a întregului popor pentru că între daci, aici, în sec XIV-XV, în Moldova, au apărut primii episcopi, primii mitropoliţi daci (pământeni valahi). Cerbicia dacilor a a învins afurisenia şi Biserica noastră ortodoxă a început să fie mama neamului românesc. Şi continuă să fie! Drumul spre limba română în bisericile din Dacia nu era departe. Neatârnată de nici o patriarhie-în spiritul acestei neatârnări considerăm că avem dreptul să recunoaştem şi Arhiepiscopia dacilor, Iustiniana Prima.

II
Comemorarea moşilor, de dinainte de Hristos, până azi
Ritul zalmoxian al moşilor
a.Pentru fiecare răposat în parte
b.Pentru toţi moşii şi strămoşii
Cultul zalmoxian dacienesc în comuna Bezdead, jud Dâmboviţa şi în alte localităţi, azi, în ţara noastră de dintotdeauna, Dacia. Cult păstrat de către cine? De către noi, dacii de dinainte de Hristos, până azi! Şi până mâine şi mereu, mereu, până când neamul nostru va ajunge în orizontul civilizaţiei divine!
Se ştie că bisericii nou testamentare i-au trebuit multă vreme, uneori sute de ani, până şi-a dobândit rânduielile şi slujbele religioase de azi. Să ni-l închipuim pe Sfântul apostol Andrei în mijlocul dacilor. Primit cu dragă inimă şi ascultat. La fel Sfântul apostol Filip. La fel a fost şi Sfântul apostol Pavel. Din Tracia până în Dacia Pontică şi nord dunăreană, un singur popor, cel dac. Credinţa la nivelul întregului popor dac în viaţa de după moarte, ajutorul creştin generalizat în contextul sărbătoririi moşilor, era atât de bine trăit de daci, încât, cu tristeţe o spunem, nu este egalat nici azi, fie să ne referim doar la Biserica Ortodoxă Română. Trăiau sfinţii apostoli ai lui Hristos şi ucenicii acestora într-un mediu creştin nu numai primitor, ci impresionant, pregătit pentru primirea lui Hristos. Darurile pe care şi le făceau dacii, măncăruri gătite, produse alimentare, dulciuri şi fructe. Fără alcool, fără beţii. Toţi creştinii daci erau veseli în aceste zile de întâlnire pe planul sufletesc cu moşii şi strămoşii lor. Dar darurile nici pe departe nu se restrângeau la alimente. Şi totul începea după ce creştinele dace plecau la temple unde preoţii săvărşeau actul sfinţitor peste pârga darurilor. Trecerea dacilor la religia nou testamentară s-a făcut cu întreaga rânduială a sărbătoririi moşilor, fără să întâmpine nici o oprelişte din partea preoţimii nou testamentare, dimpotrivă. Doar că actul sfinţitor îl făceau preoţii nou testamentari, desigur în limba dacilor-latina orientală, aşa cum îl făceau şi preoţii zalmoxieni. Este de înţeles că trecerea s-a făcut în timp, încât e uşor de acceptat că la unele temple oficiau preoţii zalmoxieni, la altele preoţii nou testamentari. Doar aşa se poate înţelege de ce sărbătoririle moşilor s-au păstrat până azi. Este uşor de înţeles de ce creştinii daci mergeau cu pârga darurilor alimentare pentru moşi la preoţimea nou testamentară- pentru că aşa îi sfătuiau preoţii zalmoxieni, pe măsură ce aceştuia treceau la credinţa în Hristos. Mergeau tot la preoţii lor. Azi Biserica Ortodoxă Română are un mare tezaur spiritual de martiri şi sfinţi daci din primul mileniu. Că printre misionarii nou testamentari au fost şi oameni din alte neamuri este uşor de înţeles, având în vedere că fugind din calea persecutorilor, au găsit la preoţimea dacilor şi în mijlocul dacilor, un loc de salvare şi de trai. Nu numai misionarii, ci şi creştinii de rând.
„Ritul cultic zalmoxian se păstrează în cel hristianic ortodox. În continuare voi prezenta câteva repere esenţiale.
1.Credinţa în zeul soare al dacilor la daco-români a devenit credinţa în Iisus Hristos-soarele dreptăţii
2.Ursătoarele sau ursitoarele
3.Datul la grindă
4. Tăiatul moţului
5. Adusul apei la nuntă
6.Primirea miresei de către soacră
7.Mort cu lumânare
8.Statul de ceară al mortului
9.Stâlpul mortului
10 Adusul apei pentru cel mort şi tămâierea mortului 40 de zile.
11. Pomenile (daruri pentru cei morţi)
12. Lumânările de ceară ale cultului ortodox creştin”(4)

A. Ce se dăruieşte pentru răposat?
După ce trupul încetează să mai fie viu, după ce este înmormântat, încep pomenile.
La cimitir se împart pachete cu colaci, dulciuri şi alte alimente, aduse în coşuri, acasă la mort, masa întinsă, cu meniu bogat, la plecarea de la masă, fiecare participant primeşte şi un pachet, pentru cei de acasă, într-o strachină-brânză, cârnaţ, carne prăjită, cozonac, colaci, bomboane. În vremile noastre, într-o farfurie, sau strachină. Se cară apă cu găleata, de la fântînă, la trei familii, timp de 40 de zile, se mai dă de pomană şi un rând sau două de îmbrăcăminte-după starea materială a mortului-pantofi, şosete, chiloţi, cămaşă, haină, pantalon, căciulă sau pălărie şi altele, noi-nouţe, la un an de la deces, iar, tot aşa, se dau îmbrăcăminte şi obiecte de uz casnic-masă, scaune, găleţile cu care s-a cărat apă.

Imediat după înmormântare, după ce au fost slujite la biserică, se împart, la cimitir, pachete cu colaci, colivă, dulciuri şi alte alimente, aduse în coşuri. Se serveşte, lângă mormânt, câte un păhărel de ţuică sau un pahar de vin. Atât. În zilele de pomeni nu există petreceri cu alcol, nu există beţii! Obiceiul, care se mai poate constata în localităţile rurale mai mici, era,ca întreaga comunitate să-l conducă pe cel decedat până la mormânt. Iată un cult străvechi, de mii de ani pe care nu trebuie să-l pierdem, cu înaltă spiritualitate, dincolo de aspectele vizibile ale pomenilor. La această sărbătoare a dacilor de dintotdeauna ne întâlnim în sufletul nostru cu moşii şi strămoşii noştri şi cu preoţii noştri zalmoxieni, cu harul divin, cultivat de aceştia, cu bucuriile în spirit, cu bucuriile sufleteşti. Cerul era aproape, în sufletele dacilor de demult şi dacii erau şi în cer şi pe pământ. Sărbătoarea moşilor este pentru sufletele celor răposaţi, cu cele necesare vieţii noastre trupeşti şi, simbolic, cu un pahar de băutură şi atât, pentrucă mai este ceva nevăzut, noi înşine, statura noastră adevărată, noi înşine, care nu suntem oase şi tendoane, ci mentalul simţămintele noastre, emoţiile, sufletul comuniunea cu cei dragi din viaţa această şi cu cei din lumea spirituală. Aşa, prin acurateţea sărbătoririi moşilor, duhovnicească, religioasă, îşi păstrează neamul dac sănătatea sufletească şi fizică, robusteţea, echilibrul, tăria şi calmul şi răbdarea, în vremi cu greutăţi, sau de restrişte. Şi preoţii daci zalmoxieni sunt prezenţi în sufletul nostru întru paza rînduielii. Credinţa ne oferă echilibrul necesar. O foarte bună pilduire pentru cei tineri, care îndătinaţi de obicei, îl păstrează şi ei în anii vieţuirii lor. Credinţa în nemurirea celor decedaţi era o stare de spirit a fiecărui dac, de comuniune cu cel plecat din trup, cu cei plecaţi, cu moşii şi strămoşii lui. O întâlnire de la suflet la suflet cu tot neamul, din trup şi din nevăzut, din inima noastră. Impreună vieţuind. Nu este uimitor că, de moşi, nu se bea-nu se fac chefuri, nu este vorba de o petreecere pământească, nici în localuri, nici la cimitir, nici acasă?! Este multă pace şi bucurie. Uneori vreun bărbat, la ieşirea din cimitir, îi îmbie pe cei care l-au condus pe mort pe ultimul drum cu un pahar de ţuică sau vin, la câţi ajunge, ceilalţi, majoritatea, pleacă fără să fi băut alcool, dovadă că nu acesat aspect este esenţial.
Primul dar (pomană) se numeşte aburel şi se face la casa mortului. E vorba de un meniu bogat, în funcţie şi de starea materială a celui ce a murit. Înainte se servea la masă în străchini de pământ, cu linguri de lemn, ciorbe sau supe de pasăre. Strachinile de pâmănt, frumoasele şi ecologicele noastre strachini şi lingurile de lemn, certifică şi prin ele însele vechimea acestei rânduieli sacerdotale zalmoxiene. Urmează neapărat varza. La cei mai bogaţi se făceau şi fripturi. Varza, ori simplă, ori cu carne şi mai târziu, cu timpul şi sarmale. Varza simplă-varză fiartă cu puţină grăsime. Dacă este post-ciorbă de fasole, scovergi, gogoşi, cozonac. Pe masă există şi băutură, pentru închinat şi de băut un pahar. Cel ce doreşte mai mult, îşi pune singur în pahar, dar împresia generală, nerostită, îi este defavorabilă. Se abate de la datină. La plecarea de la masă, fiecare participant primeşte şi un pachet, pentru cei de acasă, într-o strachină-brânză, cârnaţ, carne prăjită, cozonac, colaci, bomboane. În vremile noastre, într-o farfurie, sau strachină. Din an în an, până la şapte ani, se fac pomeni, fie acasă la familia mortului-se pune masa-fie că se împart la consăteni. Din toate bucatele ce se vor dărui, se ia câte o porţie, în castron sau farfurie, se pun în coş şi se duc, sâmbăta dimineaţa, la biserică. Se slujesc la biserică şi la cimitir, la capul mortului. Coşul, de la cimitir se duce acasă, apoi, dacă pomana se face acasă, se pun alimentele pe masă, pentru cei invitaţi, dacă nu, darurile pregătite se împart la consăteni (aceasta se numeşte pomană împărţită).
La trei zile de la înmormântare se face pomana de trei zile, apoi la 9 zile, la trei săptămâni, apoi la şase săptămâni şi la un an. Sunt pomenile cele mai importante. După şase săptămâni sufletul mortului nu ştiu unde se duce, îmi spune o creştină pricepută şi participantă cu evlavie la sărbătorirea moşilor.
După şase săptămâni se dau lucruri: masă, scaune, găleţile cu care s-a cărat apa pentru mort ( timp de 40 de zile), toate la oamenii mai nevoiaşi, neputincioşi, în dificultate. Apa se duce cel puţin la trei gospodării, femeia care duce apa fiind plătită de familia decedatului. A se reţine că aceste rânduieli au un caracter permanent, încât ideea de om sărac este depăşită, omul este ajutat să iasă la liman. Oalele de lut, străchinile şi mobilierul din lemn erau strict necesare unei familii, cât şi apa pentru persoanele în vârstă, sau bolnave, sau cu unele infirmităţi. Ajutor social permanent în sânul comunităţilor, la nivel parohial. Au reuşit sacerdoţii daci, tot clerul dac, între acesta fiind şi regii, să asigure cu cele strict necesare pe toţi fiii neamului, prin aceste rânduieli. Câţi ne naştem, toţi şi murim, dar această sărbătoare a atins parametrii ajutorului social, din toată inima, tuturor celor care aveau nevoie de el, parametri ne atinşi de nici o ţară din zilele noastre, cu tot programul lor de protecţie a celor defavorizaţi, sau bătrâni, azi ajutaţi, mâine, că nu sunt bani, expuşi unor mari suferinţe şi chiar mortalităţii. Plecarea unui om drag din familie declanşa, sub forma unei rânduieli religioase, prezenţa harică a lui Dumnezeu în sufletul dacilor. Cele divine, oricând sunt trăite, rostite şi împlinite, sunt tot de la Unul şi Bunul Dumnezeu.
Şi acum să fim cu luare aminte la cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: ”Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii/Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mânănc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit/Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”.
Rânduiala moşilor vine din vremile de dinainte de Hristos, împlinind întrutotul cerinţele acestea divine. Iar dintre toţi creştinii din Biserica noastră ortodoxă de azi, câţi se pot compara, la nivel de comunitate, de parohie, cu creştinii ortodoxi zalmoxieni din biserica noastră ortodoxă de azi? Ei sunt împlinitori de mii de ani şi continuă să împlinească, cu cea mai deplină smerenie şi sfiiciune (Se certifică astfel prezenţa lui Dumnezeu în sufletul lor). Tineri care îşi înemeiau o familie şi aveau nevoie de ceva sprijin din partea lui Dumnezeu, după alt nume specific limbii noastre, Zalmoxe, erau ajutaţi prin fraţii lor, dacii în mijlocul cărora convieţuiau. Cuvântul Zalmoxe l-am păstrat în alfabet grecesc. Grecii nu aveau literă pentru ă şi ş, Zăuălmoş, ZăulMoş, Zălmoş Zalmoxis. Este evident că prin numele lui, Zăulmoş, Unicul, Făcătorul vieţii, Primul Pater, Părintele cel dintâi al vieţii, Moşul.Imaginea Moşului este doar o formă simbolică pe înţelesul fiinţei umane pentru a sublinia că este Tatăl, Făcătorul, Primul şi Unicul Dumnezeu. Nu înseamnă că nu ştim că pe Dumnezeu, ca oameni, nu e posibil să-l vedem, dare să conştientizăm locul său în iconomia vieţii şi căldura inimii divine, da. Şi tocmai sărbătoarea moşilor, la noi, dacii, se suprapune peste numele lui Dumnezeu (ZăuMoş, Dumnezăumoş, Dumnzău, Dumnezeu, Întâiul, Făcătorul cerului şi pământului, Facătorul vieţii, Părintele planetei noastre, a vieţii de pe acest pământ). Ca Moş este mai apropiat de fiinţa umană, îi descoperim de-ndată bunătatea inimii, după modelul bunilor noştri moşi (moşu, bunicu, tataie, tata mare, bunica, mamaie, mama mare, mama bună), cu inima lor plină de iubire pentru familia lor şi pentru ceilalţi oameni. Şi totul este verificabil şi azi. Apa trebuia cărată, cu găleţile, uneori de la distanţe destul de mari, de la fântâna cea mai apropiată, către oamenii bătrâni sau bolnavi, atât pentru ei cât şi pentru animalele pe care le aveau şi vara, dar şi iarna. Pentru bătrâni, invalizi, bolnavi, bunici cu copii orfani, văduve în dificultate, cu copii, spre orice dac sau familie în dificultate.
La cimitir, o cracă de măr împodobită, iar dulciurile din măr şi colacii simbolizează scara pe care se urcă sufletul la Dumnezeu, mâna mortului, cu care sufletul mortului mănâncă ce e în pom şi alte figurine din cocă-capăt, căpeţel, cruci, mere, nuci. Toate sunt legate cu fir roşu de lână sau bumbac (Vezi mărţişorul-n.n.-existau în desfăşurare deplină şi Moşii de Mărţişor). Se mai dă de pomană, după cum am mai spus şi un rând sau două de îmbrăcăminte-după starea materială a mortului-pantofi, şosete, chiloţi, cămaşă, haină, pantalon, căciulă sau pălărie şi altele, noi-nouţe, iar la un an de la deces, tot aşa se dau-îmbrăcăminte şi obiecte de uz casnic, să aibă sufletul mortului pe lumea cealaltă. Ce să aibă? Dragostea cu care am dăruit, dragostea cu care am făcut binele în numele său şi dragostea, mulţumirea celui care le primeşte!
Fiindcă cimitirul a fost împărţit pe hreamul familiilor (pe familii-o bucată de pământ), familiile înmulţindu-se, a devenit necesar scoaterea mortului după minim şapte ani ( se presupune că a putrezit). Se spală cu apă, cu vin şi ulei. Groparii pun oasele într-un sac făcut din pânză şi îl duc la biserică, iar cu ducerea mortului care trebuie înmormântat se duc şi aceste osemnite, care au fost în prealabil şi ele slujite de preot şi se pun la picioarele celui ce va fi îngropat, înafara cosciugului, apoi se acoperă cu pământ.
Se impun unele întrebări, unele răspunsuri, unele precizări. A auzit vreun dac, pe vreun preot, vorbind de bine pe cei care păstrează obiceiurile strămoşeşti, de a dărui în numele celui plecat dintre noi, cele necesari pentru o familie, pentru cei care au nevoie de aşa ceva?! Nu, în cazul Moşilor, nu! Pentru că este obicei păgân! Fiecare înmormântare face parte din rânduiala particulară a Moşilor, iar sărbătoarea Moşilor îi cuprinde pe toţi cei răposaţi. Dăruirea semenilor în dificultate este o cerinţă divină! Oricât s-ar zbate unii preoţi cerând creştinilor care vin dumineca la liturghie, să fie milostivi, să dea bani pentru biserică, rodul acestor insistente cereri nu se poate compara cu dăruirea nesilită, acceptată, dăruire din suflet, pe care o fac preotului, bisericii, cei din familia decedatului, în numele celui plecat în lumea spiritului. Şi fac acest lucru de mii de ani, de dinainte de Hristos până azi. Iar azi aceste obiceiuri religioase străvechi fac parte chiar din rânduielile liturgice de azi ale Bisericii ortodoxe române. De ce nu a renunţat biserica la ele, dacă sunt păgâne?

Moşii-pentru toţi moşii şi strămoşii
De comemorarea moşilor se oficiază Sfânta Liturghie.
Sărbătoare tradiţională pe care o pregătesc în special femeile. Adună din timp, pentru morţii noi şi mai vechi şi de dintotdeauna, cele necesare pentru dus la biserică şi de împărţit la rude şi la vecini şi la oamenii săraci. Darurile care sunt destinate pentru moşi se slujesc la biserică (se sfinţesc) în Sâmbăta Moşilor, la începutul primăverii şi vara şi iarna, împreună cu o colivă şi prescură şi un colac mai mare, care se numeşte căpeţel. Se duc la biserică într-un coş, destul de mare, de răchită, cu toartă, pe care se pune un şervet cusut cu motive naţionale, uneori, în ultima vreme, un prosop din comerţ, peste care se aşează cele necesare, sticlă de vin lângă colivă, prescură, căpeţel, lumânari. O parte din coliva de pe fiecare platou este tăiată (luată) de dascăl (de cântăreţ) şi rămâne la biserică. În biserică mai rămân, pe lângă colivă, prescură şi căpeţelul. Fiecare femeie merge cu un pomelnic în faţa altarului, dându-l preotului, cu o sumă de bani, spre a citi, în timpul slujbei, acest pomelnic, cu numele morţilor ei. Separat sunt plătiţi dascălul şi clopotarul. După ce se termină slujba, femeile merg la cimitir, unde preotul şi dascălul, unul pe o parte a cimitirului, celălalt pe cealaltă, vin la fiecare mormânt. Femeile între timp au aprins lumânările, la capul celui decedat. Fiecare femeie, lângă mormântul morţilor săi, dă sticla cu vinul sfinţit preotului sau dascălului, care stropesc cu el mormântul. Ajunse acasă împart la săraci, la vecini şi rude cele pregătite în acest scop-colaci, alimente, ouă, dulciuri şi vasul în care se pun acestea. Dacă se împart oale de pământ sau străchini, la moşii de vară, se leagă de toarta, bucheţele de flori sau cireşe. În timp ce preotul stropeşte mormintele cu vin, clopotul bate încontinuu.. Fiecare femeie aprinde lumânări la mormântul morţilor săi şi pune flori. De Moşi nu se consumă deloc băuturi alcoolice.
Moşii zalmoxieni s-au păstrat până însecolul XIX în toată amplitudinea lor-aveau 19 zile tradiţionale-de Crăciun, iarnă, paresimi, Florii, Joi-Mari, Paşti, Sângeorge, Ispas, Rusalii, Rusitori, Sânziene, Sân-Petru, Sântilie, Schimbarea la faţă, Sânta Maria, Ziua crucii, Sân Medru, de Mărţişor, de corastră (7). În comuna Bezdead, Moşii din Joia Mare, din săptămâna Patimilor, de dinainte de Înviere (de Paşti), deşi Biserica Ortodoxă Română a interzis parastasele în această zi, creştinele vin la biserică după toată Rânduiala Moşilor. Preotul a răspuns cu înţelepciune, acestei situaţii-deşi sunt oprite parastasele în această zi, în faţa cucerniciei femeilor şi a tradiţiei care se păstrează în comuna noastră, voi face slujba pentru parastase. Cu adevărat, părintele dă dovadă de înţelepciune, altfel ar fi existat posibilitatea ca femeile să nu vină la biserică pentru slujba sfinţitoare şi de pomenire a celor răposaţi si să meargă direct la cimitir, stropirea cu vin făcând-o chiar ele. Şi nu ca o frondă adusă bisericii, nici vorbă, fiind vorba doar de împlinirea unor rânduieli religioase din moşi strămoşi. Aşa că preotul şi cântăreţul vin şi la cimitir. Şi nu e singura localitate în care se poate constata efortul răbduriu al bisericii de a scoate din istorie sărbătorirea moşilor. Aşa s-a procedat şi pentru alte zile tradiţionale ale Moşilor. Dar să nu ne pierdem dreapta judecată. Biserica Ortodoxă Română are trecut în caledarul din anul 2011, negru pe alb, pe 26 februarie, Sâmbăta morţilor-Moşii de iarnă, pe 11 iunie, Sâmbăta morţilor-Moşii de vară şi pe 5 noiembrie, Sâmbăta morţilor-Moşii de toamnă. Mai sunt şase sâmbete, în dreptul cărora scrie Pomenirea morţilor. Cu alte cuvinte Moşii sunt recunoscuţi ca sărbătoare religioasă de trei ori pe an, sub numele de Moşi şi încă de şase ori sub denumirea de Pomenirea morţilor. Totuşi nu se poate ignora punctul de vedere al bisericii, că e vorba de rânduieli păgâne, punct de vedere care aduce prejudicii atât bisericii, dacă acesta nu precizează care rânduieli se mai socotesc păgâne şi care nu. Nu poate face acestă precizare, pentru că prin rânduieli păgâne înţelege tot ce vine de dinainte de Hristos. Totuşi, tot din sânul bisericii s-a făcut precizarea, că e vorba de încreştinarea unor rânduieli păgâne. Păi dacă s-au încreştinat, nu mai sunt păgâne! Copii botezaţi, sunt creştinaţi, încreştinaţi, deci nu mai sunt păgâni. Şi oamenii mari, care primesc botezul mai târziu. Se impune cu deplină limpezime că Sâmbetele morţilor (Sâmbetele Moşilor) şi Moşii de vară, de toamnă şi de iarnă sunt sărbători creştine în deplina lor manifestare, cu tot ritualul lor! Se ridică, în acest context o situaţie extrem de sensibilă, pe care BOR va trebui să o rezolve într-un viitor apropiat. Se pare că s-a ajuns la un impas de exprimare. Biserica Ortodoxă Română ar putea scrie negru pe alb că este salvatoarea vechilor rânduieli religioase ( de regulă ocoleşte cuvântul religioase pentru religia zalmoxiană, folosindu-l pe cel de păgâne), dar nu îşi adjudecă acest rol. Ştie adevărul. Biserica nou testamentară nu îşi avea rânduieli nici pe vremea apostolilor, nici pe vremea urmaşilor acestora, rânduielile religioase formându-se încet, vreme de câteva secole. Şi totuşi s-a bucurat de rânduieli, care fac deplinătatea Biserici Ortodoxe Române şi azi. Rânduielile religiei dacilor de dinainte şi de după Hristos, rînduieli religioase la care participăm şi azi. În cadrul lor au oficiat preoţii şi monahii zalmoxieni, în cadrul lor a oficiat şi Sfântul apostol Andrei şi ucenicii şi urmaşii acestora, în cadrul ei a oficiat Sfântul apostol Filip şi ucenicii acestuia, la fel Sfântul apostol Pavel şi nu numai. Pas cu pas s-au trezit în cadrul unei religii foarte bine organizată, în mijlocul unor creştini daci iubitori de Dumnezeu. Această organizare şi trăire religioasă a fost suportul de masă a întregului fenomen nou testamentar din Balcani şi din Dacia de azi. A nu se uita că până în secolul al VII-lea şi în Balcani trăiam tot noi, dacii, cât şi grecii şi ilirii (înrudiţi cu dacii, dacă nu cumva de aceeaşi etnie). Şi azi supravieţuim în număr restrîns între neamurile din Balcani, dar nici un neam nu ne aprobă liturghia şi şcoală în limba noastră. Spre deosebire, la noi, în Dacia, cei de un neam cu neamurile din Balcani, au liturghia şi şcoala în limba lor maternă. Şi dacă vrem să fim cinstiţi şi să rostim adevărul, rînduielile religioase dacieneşti, strămoşeşti, găsite aici de misionarii nou testamentari, au fost şi sunt baza economică a bisericii lui Iisus Hristos, înainte şi concomitent cu orice ajutor statal. Acest ajutor a fost şi este permanent. E de ajuns să se constate cum e azi, apoi a se privi de la sfinţii apostoli, până azi. Preoţii, cântăreţii, clopotarii beneficiază, fără comentarii din partea creştinilor, pentru că e dar din inimă, de sprijin financiar consistent-plata pentru pomeniri, dar şi coliva, prescura, colacul mai mare (căpeţelul). Şi nimeni nu a întrebat şi nu întreabă ce se face, cu atâta colivă, cu atâtea prescuri şi cu atâţia colaci, dar nici din partea preotului nu se dă nici o explicaţie. Acestă tăcere trebuie respectată, cuprinde în ea adâncimi şi bucurii creştine de mare preţ. Este iubire, este dar creştin. Iubirea cere iubire şi atât. Mare ţinută au atât femeile, cât şi bărbaţii, care vine de la educaţia religioasă zalmoxiană. Au trecut, sub îndemnul preoţilor zalmoxieni, sub ascultarea preoţilor nou testamentari, iar darurile sunt date bisericii- acesta e formată din consăteni, din oamnenii acelei parohii, din familiile acesteia, inclusiv a preotului. Şi nici sub aspect financiar nu există nici o persoană care să bombăne. Bombănelile au loc, avem în vedere aspectul financiar, în legătură cu toate celelalte rânduieli ale bisericii, fie generale, fie locale. Şi cu toate acestea nu s-a auzit la o predică, vreun preot, să spună cuvinte de laudă pentru rânduiala moşilor, pentru comportarea creştinilor faţă de biserică şi faţă de semeni, în sâmbetele morţilor-a moşilor-şi de Moşi, să spună cuvinte de laudă pentru ajutorul social consistent şi permanent pentru comunitate. De ce? Pentru că sunt sărbători păgâne. Dacă sunt păgâne de ce mai sunt tolerate în biserica nou testamentară?! Sunt sărbători încreştinate, deci nu mai sunt păgâne. Dar nici în această situaţie, de facto, nici un cuvânt de laudă, de preţuire, de îndemn să se continue tot aşa. Ca şi cum nici nu ar exista! Cei grăbiţi şi superficiali, citind aceste rânduri, poate că vor vorbi câte şi mai câte despre preoţi, încercând să le ştirbească imaginea publică. Dar aceşti guralivi, ce au făcut, dumnealor şi ce fac pentru dăinuirea şi mântuirea acestui neam, ca să arunce cu piatra în obrazul preoţilor ortodocşi români?! Nu fac altceva decât să se plângă, să vorbească de rău, să fie neputincişi în faţa greutăţilor prin care este încercat neamul şi să fie surzi la durerile semenilor. Preoţii români sunt, până azi, singura categorie de daci, care, în sute de ani de vremi de restrişte, nu şi-au pierdut speranţa în eliberarea acestui neam, în viitorul lui, în mântuirea lui. După sute de ani de mari şi periculoase împotriviri, au reuşit să reintroducă limba noastră în biserică şi şcoli, aşa cum a fost pe timpul religiei zalmoxiene, apoi în timpul Arhiepiscopiei dacilor şi la începutul mileniului al doilea. Da, sunt părinţii acestui neam! Duhul neamului a avut iar prilejul, prin limba noastră, să se manifeste deplin. Ceea ce nu înseamnă că nu mai au de făcut un pas important! Numele dacilor pe care le-au avut dacii noştri din rânduielile zalmoxiene şi din aceleaşi rînduieli, trecute la religia nou testamentară, au fost îndepărtate pe timpul dominării greceşti şi sârbeşti şi bulgăreşti şi ruseşti şi ungureşti. Nume de creştini daci, doar trecusem la religia nou testamentară şi eram botezaţi cu numele părinţilor şi moşilor noştri! Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat, aliluia! Şi începusem să trăim întru religia nou testamentară cu aproximativ o mie de ani înainte de a se fi creştinat neamurile pomenite mai înainte. Direcţia oprimatoare împotriva dacilor au dat-o grecii, direcţie preluată şi continuată împreună cu grecii, de bulgari, sârbi, ruşi, ucrainieni, la unguri, fiind ei înşişi de vină, pentru că Roma nu a interzis urcarea în ierarhie a ungurilor, dar şi Roma, pentru că papa a fost şi este patriarul tuturor catolicilor! Şi ce este mai grav şi de neuitat este că şi grecii, ca dacii, aveau tot aproximativ o mie de ani întru noul testament, până la creştinarea celor care li s-a alăturat la o campanie total necreştinească împotriva dacilor. Azi, când întrebi un preot ortodocs român, de ce nu acceptă ca fiii neamului dac să fie botezaţi cu numele strămoşilor daci, îţi răspunde că sunt nume păgâne. Nu este adevărat, acest răspuns este incorect şi inexact. Aşa ceva se ştie, la nivelul întregii ierarhii româneşti, dar şi a preoţilor mai atenţi la istoria bisericii ortodoxe române şi a celei universale. Continuând întrebarea de ce numele de la botez sunt fie de origină slavă, fie greceşti, ni se mai răspunde că numele acestea sunt de sfinţi. Păi dacă neamurile din jurul nostru s-au creştinat la sute de ani după noi, înseamnă că până la creştinare au avut numele lor „păgâne”, apoi unele au devenit nume de sfinţi. Noi am avut numele noastre de daci. Desigur, unii şi nume biblice, dar care familii, cu unele excepţii, ar vrea, cum nici azi nu vor, să şteargă numele părinţilor şi bunicilor şi copilul lor să nu fie purtătorul unui astfel de nume?! Dar şi noi, dacii de azi, purtători de nume strămoşeşti, putem ajunge sfinţi şi deci numele dacilor pot fi nume de sfinţi. Şi am avut sfinţi daci în primul mileniu-Biserica Ortodoxă Română a început să-i canonizeze- foarte bine. Deci şi acestă împotrivire e de respins. Că numele de botez sunt vechi şi nou testamentare? Numai nou şi vechi testamenare? Noi nu avem nimic împotriva numelor pe care le avem azi, dar cerem, până nu e prea târziu, să nu ni se mai refuze numele strămoşilor noştri daci. Continuitatea noastră multimilenară este la vederea zilei prin rânduielile Moşilor. Satele în vremile cele de demult ascultau de un moş, mai multe, de un jude, de unde şi denumirea de judeţ. Pământul satului era moşia dacilor respectivi, judeţul avea moşia sa, ţara toată era şi este moşia tuturor dacilor şi a moşilor şi strămoşilor noştri, adică moşia noastră de dintotdeauna şi pentru totdeauna. Orice formă de uzurpare, de înstrăinare a acestei moşteniri, va fi anulată. Şi prin nume se evidenţiază continuitatea unui neam. Să avem în vedere, spre exemplu, numele regelui dac Dromihete-faptele lui de creştin zalmoxian nu ştim să fie echivalate sau întrecute de cineva din Vechiul Testament Iudaic. Aşteptăm exemple din aceste două milenii creştine, spre a fi comparate cu cele ale lui Dromihete. Dromihete îşi are un loc de cinste în panteonul religiei zalmoxiene, dar şi-ar avea un loc în creştinismul nou testamentar românesc de până acum- şi suntem în cel de al treielea mileniu, fie doar ca pomenire şi preţuire. Dar iar se poate ajunge la un impas, aşa ceva ar însemna, ceea ce Biserica Ortodoxă Română respinge, că rânduiele cultului zalmoxian ar fi avute în vedere ca un Vechi Testament Dac, faţă de Noul Testament. Dar ele sunt de facto aşa ceva! Părinţii pot alege pentru copiii lor orice nume dac.
Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea, Rusaliile) sunt a doua mare sărbătoare religioasă după cea de Paşti. Amplitudinea ei se datorează şi Moşilor de vară care se desfăşoară chiar acum. Lui Petrache Lupu, de la Maglavit, Duhul lui Dumnezeu i s-a arătat ca un Moş strălucind, cu barba albă, argintie, acoperindu-l până la pământ, ca o bundă ciobănească, tot în timpul Moşilor de vară, în vinerea de dinaintea Rusaliilor.
N-am făcut comentarii pentru dăinuirea Moşilor în contextul istoric şi religios, etapă cu etapă, cititorii sunt rugaţi să se transpună în cultul zalmoxian până la Hristos şi să-l însoţească prin malaxoarele istoriei, până azi. Ne vom consolida spiritual, fiind încrezători în continuitatea noastră ca neam. Am înfruntat mari adversităţi ale istoriei, vom trece şi prin altele, dar vom fi aici, pe pământrul moşilor şi strămoşilor noştri, dăinuind mereu, cu ei în sufletul nostru. Hristos nu are nici o vină pentru suferinţele care ne-au fost pricinuite. A suferit şi suferă solidar cu noi şi continuă să conlucreze cu noi, traversând cu noi, perioadele grele din istorie.

Gheorghe Gavrilă Copil

Notă bibliografică
1)Gheorghe Gavrilă Copil, Testamentul Zalmoxian Dacoromân (v. Ghgeorghe Gavrilă Copil / Geo Stroe, File din Testamentul Zamolsian Dacoromân, Editura Dacoromână, 2006
2)Gheorghe Gavrilă Copil, Deceneu, Editura Nestor, Bucureşti, 1995
3)Gheorghe Gavrilă Copil, Dacia secoleleor IX-XIV. Literatura dacoromână veche în context istoric şi cultural european, Bucureşti, 1988, Universitatea din Bucureşti, Catedra de literatură română, nr. 633/29 VIII, 1988-vezi capitolul Limbile liturgice din Dacia şi implicaţiile pe planul moştenirii culturale, p. 77-266)
4)Pr. Dumitru Bălaşa, De la Zalmoxe la Iisus Hristos, Editura „Cuget Românesc”, Bârda, 2005, p. 72
5)Gheorghe Gavrilă Copil, „Din adâncul fiinţei sale care este cea a neamului”, Dacia magazin, nr. 53, iunie 2008
6) D. Stăniloaie, Vechimea şi spiritualitatea termenilor creştini români în solidaritate cu ale limbii române în general, în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 34, 1979 (V.Dacia secolelor IX-XIV, p. 92)
7) Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academeiei, 1985, Bucureşti, p. 217

În continuare, două din trimiterile bibliografice, singurele pe care le avem în ediţie electronică(www.noidacii.ro ):

Testamentul Zalmoxian Dacoromân
http://www.noidacii.ro/Nr.%20permanent/Testamentul%20Zalmoxian%20Daciene...
„Din adâncul fiinţei sale, care este cea a neamului”
http://www.noidacii.ro/Noi%20Dacii%20nr.18/Singura%20Mitropolia%20Moldov...