Efectul fiţelor din copilărie asupra viitorilor adulţi

Se dezbate Legea Educaţiei Naţionale – reformarea învăţământului, accentul pe competenţe, adecvarea studiilor la realităţile din economie şi spargerea clanurilor din universităţi. N-am să comentez aceste chestiuni – sunt alţii mult mai pricepuţi s-o facă, cei din interiorul sistemului. Am să mă refer la o temă care nu este prinsă în proiectul Legii, dar care, pe termen lung, are un efect la fel de important asupra copiilor precum programa şi conceptul pedagogic: obsesia pentru imagine.

Goana după imagine care a cuprins toată societatea românească cariază agresiv şi formarea viitorilor adulţi, încă de la grădiniţă şi până în licee. Şi nu numai că profesorii, şcoala ca instituţie, nu sunt capabili să se opună acestei tendinţe, dar au ajuns, pe alocuri, chiar să o preia şi să o asimileze ca rutină, fără a-i mai cântări noxele. Iar părinţii, de voie, de nevoie, închid ochii şi lasă după copiii lor, din falsa temere că, altfel, nu se vor “integra”.

Am să dau doar trei exemple de asemenea fiţe, de la diferite vârste:

- album de absolvire a grădiniţei, cu fotografiile copiilor, îmbrăcaţi pretenţios şi machiaţi special;

- telefoane mobile performante încă din clasele întâi şi a doua (de exemplu, iPhone şi HTC), modelul şi configuraţia acestora devenind factor de presiune socială;

- excursie cu clasa destinată shopping-ului, organizată de o agenţie de turism, susţinută de conducerea liceului şi condusă de profesori doritori; cunosc cazuri din Cluj şi din Bucureşti, iar destinaţiile sunt Viena şi Milano, cu program pe zile şi magazine şi cu precizarea că turismul (muzee, catedrale etc) se efectuează “în limita timpului disponibil”.

Eu cred că aceste fiţe, laolaltă cu multe altele, sunt nocive atât pentru copiii noştri, cât şi pentru şcoală, care ar trebui să le ţină dincolo de porţile sale. Dar pentru că şi în acest caz e necesar să se pronunţe specialiştii, i-am adresat două întrebări psihologului Anda Păcurar din Bucureşti.

1) Ce efecte psihologice şi sociale (în anturaj, la serviciu etc) apar, la maturitate, în cazul unei persoane care a primit totul de-a gata în copilărie, fără să depună eforturi pentru a merita?

2) Cum se repercutează asupra viitorilor adulţi lipsa de modele pedagogice sau faptul că până şi profesorii li se alătură în goana după imagine?

Iată răspunsul psihologului:

Problema n-ar fi ideea de a oferi copilului sau adolescentului lucruri, deşi, desigur, uneori se ajunge la exagerări greu de imaginat. Problema este condiţionarea comportamentului prin astfel de cadouri. De exemplu, când îi iei unui copil telefon pentru notele de la şcoală, îi perverteşti interesul faţă de învăţătură. În loc să dezvolţi o motivaţie intrinsecă (să-i dezvolţi curiozitatea, să faci împreună cu el lucruri care să faciliteze învăţarea), îi oferi motivaţie extrinsecă: ia note bune pentru a primi ceva şi, de regulă, pentru a primi din ce în ce mai mult.

Grija părinţilor ar trebui să fie să crească un copil independent, care să ştie să se gândească la mai multe soluţii atunci când se confruntă cu o problemă, şi să poată decide. El ajunge să gândească aşa dacă de mic este învăţat să aleagă, dacă i se oferă variante.

Din păcate, cei mai mulţi copii ajung la vârsta adolescenţei fără să înveţe că viaţa e în mâinile lor. Sunt obişnuiti ca alţii să-şi asume responsabilităţile pentru ei. Iar când se confruntă cu primele probleme cărora trebuie să le facă faţă singuri (prima iubire, certuri cu părinţii, profesorii sau prietenii), nu pot găsi soluţii, se descurajează şi uneori ajung la suicid.

Principiile psihologiei adleriene susţin încurajarea şi consecinţa logică, nu răsplata şi pedeapsa. Încurajarea e atunci când vorbeşti despre faptă şi nu despre făptaş. Poţi spune – uite ce bine ţi-a ieşit, şi nu – eşti cel mai bun, cel mai deştept, grozav etc. Iar când greşeşte, pentru ca reacţia ta să fie consecinţa logică, şi nu pedeapsa, trebuie să aibă legătură cu fapta, să fie spusă cu respect şi să fie rezonabilă. Dacă ia o notă mică, nu-i tai televizorul, calculatorul şi-i interzici ieşirile pentru o lună, ci căutaţi o soluţie pentru a-şi îmbunătăţi cunoştinţele la acea materie.

Mulţi părinţi îşi cresc copiii ca pe nişte prinţi. E de înţeles, au intenţii bune, vor să le ofere ce ei n-au avut. Le oferă tot ce vor şi mai mult decât atât, nu le solicită cooperarea, nu-i responsabilizează. Din păcate, îi pregătesc pentru o viaţă în care vor fi nefericiţi. Şi asta pentru că vor avea aşteptări, de la colegi, de la partenerul de cuplu şi de la alte persoane, să fie trataţi la fel, şi nu va fi aşa. Vor suferi de sindromul prinţesei. Chiar dacă ceilalţi îi vor trata corect, se vor simţi nedreptăţiţi. Mai mult, un astfel de copil sau de adolescent va creşte cu gândul că trebuie să primească ce vrea, când vrea, iar dacă nu se întâmplă aşa, se va simţi îndreptăţit să pedepsească.

Copilul răsfăţat nu e doar cel care primeşte obiecte şi excursii: este, în primul rând, cel care nu e lăsat să facă ceea ce poate să facă în acord cu vârsta lui. Nu de puţine ori i-am învăţat pe copiii şi preadolescenţii care au venit în cabinet să folosească fiţele în mod util. De exemplu, am învăţat o fetiţă de 7 ani să-şi folosească telefonul mobil pe post de ceas deşteptător. Astfel s-a rezolvat problema certurilor de dimineaţă, iar ea şi-a asumat responsabilitatea de a se trezi. Treptat, îşi asumă responsabilitatea de a pregăti sau de a ajuta la pregătirea mesei, de a-şi face geanta pentru şcoală etc.

Sau îmi amintesc că, odată, o mamă i-a cerut fetei ei aflate în pragul adolescenţei să-şi aleagă singură pedeapsa pentru greşeala făcută. Fata a spus: poţi să-mi iei placa. Iar mama a fost de-a dreptul furioasă de răspuns. Pentru fată însă, a renunţa la placă era chiar o dramă, deoarece colegii o ştiau cu o anume imagine.

Copiii şi, mai târziu, adolescenţii au într-adevăr nevoie de relaţii semnificative cu adulţii; adesea, profesorii nu reprezintă modele pedagogice şi din acest motiv au atâta “succes” consilierii şcolari şi psihologii. Ca părinţi, nu le puteţi alege mereu profesorii, dar le puteţi deschide orizontul spre relaţii semnificative cu voi, cu rude, cu profesionişti în diverse domenii care-i pot motiva.

Ca părinte, nu-i poţi refuza copilului toate fiţele, pentru că se va simţi inferior colegilor; pe măsură ce creşte, semenii sunt mai importanţi decât familia, răutăţile lor îl pot descuraja îngrozitor, iar părinţii nu-l pot alina în astfel de momente. Dar, pe lângă fiţe, îi poţi deschide interesul către activităţi făcute împreună, dar nu doar ce-ţi place ţie sau ce crezi că ar trebui să facă; fii atent la el, înţelege că, atunci când îl interesează ceva, înseamnă că e foarte important pentru el. Iar când suferă din cauza colegilor sau a iubirii, să ştii că suferinţa e teribilă, şi-atunci arată-i respect şi compasiune.

Acest text a fost preluat de pe blogul personal al jurnalistului Mihnea Măruţă. Pentru a afla detalii despre Mihnea, daţi click aici.

foto : Valentin Vieru