Grigore Avram: Gând Maierului

Întotdeauna când vorbesc despre satul meu natal, mă încearcă emoţii ascunse. Deoarece trăiesc perspectiva măgurilor până dincolo de conturul trasat în fruntea Soarelui, după care mă întorc în locul fără de început şi fără de sfârşit în care mi-am descoperit natura umană. Acolo, în vatra satului, totul pare atât de prezent, încât trăinicia se poate citi pe feţele tuturor, în tot şi în toate. De aceea, îmi şoptesc adeseori că Maieru a fost, este şi va fi. Atât şi nimic mai mult! Ca şi veşnicia, el nu are o zi de naştere. Chiar dacă noi i-am plasat-o pe o scară a timpului trecut, am făcut-o pentru că aşa a trebuit să fie.
De când l-am părăsit sau, poate, de când el însuşi m-a abandonat destinului, obişnuiesc adesea să zbor deasupra lui. Ca să-i zăresc harul cuibărit în visurile care i-au străbătut veacurile. De fiecare dată când fac acest lucru, găsesc atât de multe scântei, încât îmi permit să-mi descopăr, impudic, dorinţa de a mă aprinde în căldura care i-a fost pusă la temelie implant, din sufletele compatibile cu propriul lui drum. De la înălţimea la care obişnuiesc să mă postez, fiecare vârf pe care îl scoate în evidenţă pare a fi o piramidă, pregătită parcă să înfrunte împrejurimile care nu i-au acceptat simbioza.
Aşa cum se prezintă astăzi satul meu natal, constat că nu este suficient să fii nor pentru a-i acoperi vatra, nici vânt pentru a-i spulbera speranţele, şi nici Lună pentru a-i surprinde emoţiile. Ca să-i faci faţă provocărilor, nu poţi să fii decât meteorit în fruntea Măgurii Mari, cu suficient de multă lumină ca să-l îneci în zori şi să-l înghiţi ca într-o gură uriaşă de Someş.
Măierean fiind, am învăţat pentru prima dată în viaţă că un cuvânt are valoare atâta timp cât păstrează în el nealterate dorinţele întregi ale acelora care l-au făcut cuib. Un cuib în care se deschide o poartă doar la excitarea unor raze ale Soarelui de dimineaţă, lipsite complet de ipocrizia cotidiană. În acest fel, nu m-am pierdut niciodată în noianul de întrebări inutile care caută cu disperare limita nemărginită de dincolo de zări. Ca măierean, am învăţat să ascult şoaptele chinuite ale apei care îmi despică satul în două şi să desluşesc în misterioasa ei voce profunzimea lumii cuibărite sub dealuri.
Cu privirile înfipte armonios în anotim¬purile care-l perindă, m- am lipit de înţelepciunea mai veche şi mai nouă a germenilor prin care Maieru creşte genealogic ca un arbore veritabil al vieţii. Şi m-am agăţat de crengile lui ca de nişte baiere, ca să mă susţină în atmosfera plină de parfumul cu care îşi ademeneşte rătăciţii. Pe care apoi îi adună la sânul său, vindecaţi de boala risipei prin purgatoriul înstrăinării.
Legătura cu Maieru nu poate fi decât una peremtorie şi se realizează prin spirit. Este de neconceput să treci prin vatra lui fără să i simţi focul, să te apropii de dealurile lui fără să-i auzi respiraţia, sau să te scalzi în razele-i matinale fără să-i trăieşti visurile. Cunoscându-l, sentimentele care apar te încarcerează sinergetic în relaţii care nu cunosc moartea şi te fac părtaş la structurarea unei alchimii, pe care nu o pricep decât sufletele dornice de transformare.
Fiecare dintre noi, în ani adolescentini, primim câte o pereche de aripi de la cei care ne au dat viaţă, pentru a putea zbura înspre împlinirile care trebuie descoperite. Ieşim din „penele rele”, cum se spune doar la Maieru. Şi asta o facem, de regulă, la vârste fragede. Acest moment, al desprinderii, este atât de important, încât pe bună dreptate îl considerăm de răscruce. Odată plecaţi, pentru cei mai mulţi consecinţele înstrăinării se concretizează în reproşuri goganiene, de genul „de ce m-aţi dus de lângă voi?” sau în rătăciri permanente în universul creat în afara cuibului. Din acel moment, al dezorientării, nevoia întoarcerii acasă este din ce în ce mai acută şi mai necesară. Dar pentru revenire avem nevoie de rădăcinile primite la naştere de la ursitoare, după cum ne spun basmele autentice ale locului.
Copil fiind, am învăţat că pentru a zbura este nevoie de curaj şi că dorinţa de a-l avea cât mai mare depinde de fiecare dată de înălţimea până la care ne propunem să ajungem. Cu mintea mea de adolescent, încă mic fiind, construiam (ipotetic) avioane, pe care le plasam apoi, din priviri, în locurile de pe boltă la care eu însumi aş fi vrut să ajung. Cu sufletul curat de atunci, orice ţintă era uşor de atins şi orice obstacol uşor de depăşit. Deoarece totul era o provocare constantă şi tentantă, în egală măsură. Pe atunci aveam de partea mea, în puritatea sufletului necopt de vremuri, întreaga natură şi o mare parte din Univers. Timpul, în sinceritatea-mi trăită şi exprimată, nu-mi era niciodată ostil, după cum, la vremurile de atunci, niciodată nu-i am simţit apăsarea.
Astăzi, în schimb, roiesc în jurul meu apucături vandalice de la cele mai înalte straturi ale societăţii la cele mai joase, care sunt gata, parcă, să inunde întreaga planetă. Pe fondul acestor realităţi, îndrăznesc să spun că răul lăsat în libertate este mai periculos decât cataclismele, deoarece acesta nu cunoaşte sentimentul de milă şi nu are limită la nimic. Trăieşte, în schimb, la cotele cele mai înalte, satisfacţia distrugerii materiale şi (mai ales) pe cea a distrucţiei spirituale. Amăgirea pe care o desfăşoară pe toate fronturile este atât de profundă, încât cei mai mulţi dintre noi am ajuns la incapacitatea, provizorie sau definitivă, de a discerne ce este bine şi ce nu este bine.
Acum, când mă găsesc aplecat asupra acestor scrieri, recunosc că în lumea copilăriei bucuria de a fi se prezintă în formă nealterată, ea regăsindu-se inclusă necondiţionat în rosturile acestei lumi. Dincolo de ea rămâne Sodoma contemporană, cu toate nebuniile, amăgirile şi speranţele deşarte. O contemporaneitate fără aripi, fără vise măreţe şi fără destin. Acestea sunt realităţi pe care le trăim în momentele în care o parte din iluzii se îneacă în apele tot mai tulburi şi mai înspumate ale răului învolburat. O generaţie aglomerată într un viitor incert, cu nevralgia cuvintelor aplecate înspre mersul înapoi şi cu apucăturile aruncate peste limita de suportabilitate, care începe să devină şi ea din ce în ce mai îngustă. Într-o lume desprinsă haotic de legile care ne-au fost date pentru a ne putea împlini mai uşor în destin şi pentru a reuşi să descoperim cu sinceritate atmosfera din care să respirăm viaţă, nu putem fi decât simple iluzii în gura vântului purtător de deşertăciuni.
Întoarcerea acasă, în cuibul în care ne-am străduit să devenim mari şi la propriu, şi la figurat, înseamnă un răspuns la chemarea sângelui, o satisfacţie dată sufletului bolnav, care astfel şi a descoperit leacul. Din lumea reală în care trăim, incertă şi ingrată, evadarea în trecut se face nu din făţărnicia caracteristică rasei umane, ci din dorinţa de a ne agăţa de grumajii, mereu tineri, ai copilăriei. Pentru a descoperi lumea în care binele îmbracă forma lui absolută, în care adevărul se plimbă de mână cu noi în toate călătoriile imaginare sau reale pe care le facem trăind, în care descoperim ambianţa caldă unde nu eram legaţi de riscul neîmplinirii proiectelor şi nici de grija zilei de mâine.
În cuibul aprins de vise caut şi astăzi puterea în trinitatea măgurilor aşezate santinelă în locurile de unde i s-ar putea viola intimitatea, lumina în stelele pe care el singur şi le a creat şi pe care le cuibăreşte la sânul lui într-o protecţie sigură şi chiar veşnicia care îl ţine mereu neschimbat. În forma iniţială şi în haina care l aranjează triumfător. Ca să fie locul unde se pot trăi „cele mai frumoase clipe ale vieţii”. Lui i-am cerşit o felie de timp, iar el mi-a dat forţa de a mă bate cu Timpul însuşi, speranţa că acesta poate fi învins şi dorinţa de a-i fi contemporan. Astfel, am realizat că, purtând în suflet caracteristicile şi însuşirile descrise, răul nu mai are loc în mine şi că binele este singurul în măsură să-mi coordoneze viaţa şi idealurile.
Din Maieru am luat prima gură de aer, primul sărut, prima îmbrăţişare şi primul cuvânt. Suficient de mult din fiecare ca să merit să primesc un nume. Pe care îl port cu demnitatea şi dragostea cu care mi-a fost dăruit. Şi tot din Maieru mi-am luat pentru prima dată aripi, ca să pot să-i admir înălţimile şi măreţia pe care şi-a câştigat-o prin stelele care-l pun în lumină.

Din volumul Contra răului din noi de Grigore Avram, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010.