Ieşirea din criză. Sau ce scria Andrei Marga la finele lui 2007 despre criză

  
România a intrat în 2007, oficial, în Uniunea Europeană, dar administrarea ei cunoaşte cea mai acută criză de după 1989. Pe de o parte, ne aflăm într-o cotitură istorică, prin ataşarea ţării la Occident, pe de altă parte, reformele indis­pensabile sunt amânate sau trădate, iar viaţa politică s-a degradat. Banii în vistieria ţării sporesc, inclusiv ca efect al emigrării masive a forţei de muncă şi al înmulţirii in­ves­tiţiilor directe, dar progresele în administrarea indigenă sunt mediocre, corupţia se lăţeşte, voinţa de părăsire a ţării creşte. Cel mai mare succes politic al erei postbelice – intrarea în Uniunea Europeană şi NATO – este acompaniat de criza vieţii publice şi impresia de derută. Preşedintele Bundestag-ului german vorbeşte de „regres” în România, Guvernatorul Isărescu dă semnalul de alarmă („nu mai trageţi de economie, că se rupe!”), poli­ticieni italieni acuză guvernarea, iar semnele amatorismului sunt la tot pasul.
            De unde vine această situaţie? Foarte mulţi oameni, din ţară şi din alte ţări, ne pun această întrebare. Nu mai dau vreun rezultat răspunsuri de acum zece ani. Invocarea moştenirii trecutului nu mai are suport, căci tocmai sub liberali se petrece degradarea democraţiei. Punerea neajunsurilor în seama fostelor structuri şi a celor ce le-au condus nu mai convinge nici ea, fiindcă, de mulţi ani, deciziile le-au luat cu totul alţii. Acuzarea generaţiilor nu mai este realistă de vreme ce incompetenţa şi corupţia nu depind de vârstă. Invocarea jocului marilor puteri s-a uzat din momentul în care se observă magnitudinea diletantis­mului intern. În mod perceptibil, degradarea admi­nis­tra­ţiei şi a vieţii publice din România actuală are patru cauze lăuntrice, corelate: nepriceperea administrativă, politizarea excesivă, profesionalismul lacunar, dispreţul moralei. Să detaliem această observaţie.
            Mulţi indicatori denotă diletantismul administraţiei. De exemplu, ţara nu are nici la această oră vreo proiecţie a propriei evoluţii, în particular a prezenţei în Uniunea Europeană. Şi atunci când sunt bani la dispoziţie (deşi, cum se observă, nu s-a creat din timp capacitatea accesării fondurilor Uniunii), aceştia merg mai mult la nimereală. Se renegociază contracte (de pildă, autostrada Transilvania), încât la urmă acestea costă mai mult. Nu se găsesc rezolvări (vezi politica externă, finanţele, sănătatea, educaţia etc.) şi se improvizează, până la o nouă criză. În momente cruciale, partidele care administrează ţara sunt surprinse că au doar încropeli pe care le botează impropriu „program de guvernare”. Viziuni axate pe valori nu au trecere. Se petrec fapte grave (cel mai recent asasinatul de la Roma), dar autorităţile sunt debusolate şi reacţionează târziu. Se face gălăgios „populism”, cu orice cost.
            Politizarea merge până acolo încât în demnităţi ale statului o cohortă de amatori ocupă funcţii pe baza carnetelor de partid. Guvernarea stă pe o minoritate politică ce se legitimează prin alegeri făcute altădată şi se păstrează prin amânarea altor alegeri. Ţara depinde de deciziile unei mâini de oameni, care au, eventual, avantajul unei mediatizări.
            Competenţa la vârful administraţiei fiind în suferinţă, dispare alt stimulent al profesionalizării („dacă se poate face carieră fără merit, de ce să munceşti?” îşi spun deja mulţi). Nivelul profesional scade, iar leadership-ul companiilor trece tot mai mult în alte mâini. Inovaţia este înecată de alergarea după adaptare, iar veleitarii asaltează spaţiul public. O cultură de vorbe maschează declinul efectivei priceperi.
            Imoralitatea a devenit aproape obişnuinţă. Evaluarea după ochi şi pe bază de impresii umple dezbaterea publică. Unii vor să facă carieră acuzându-i pe cei care i-au creat că s-au născut mai devreme. Descurcarea a luat locul căutării oneste a adevărului şi a soluţiei mai bune. Se produc acte imorale (bacşişuri oficiale, gafe în contul public etc.), dar totul rămâne ca înainte.
            Oricât de multe ar fi cauzele unei situaţii, aceasta are, desigur, remedii. Doar că remediile nu se lasă reduse la o singură acţiune. Ce este, aşadar, astăzi de făcut? Cred că nemijlocit este de lucrat pe patru direcţii, în acelaşi timp: trecerea de la distribuţia de ştiri, la informare onestă şi, apoi, la dezbatere argumentativă în viaţa publică; trecerea de la interesul privat şi interesul de grup, oricare ar fi acestea, la circumscrierea interesului public şi la promovarea acestuia în decizii administrative; reformă constituţională care să permită trecerea de la „democraţia strivită” (de la „feckless pluralism”, cum se exprima Thomas Carothers, în The End of Transition Paradigm, 2002) şi de la simplul proceduralism de astăzi, la democraţie ca formă de viaţă; educaţie favorabilă argumentărilor, interesului public şi democraţiei ca formă de viaţă. Cine poate asuma, însă, aceste direcţii? Pentru orice privire la rece este limpede că România are nevoie de o reorganizare a forţelor politice care-i imprimă direcţia şi, desigur, de noi energii care să vină din propria ei societate.
 
 
Din volumul Diagnoze. Articole şi eseuri de Andrei Marga, Ed. Eikon, 2008, Cluj-Napcoa