IN MEMORIAM ARHIM. TEOFIL PĂRĂIAN

 Teofil Părăianu, părintele arhimandrit al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus a plecat din această viaţă. Avea 80 de ani, pe care i-a împlinit anul acesta pe 3 martie.  
In memoriam, ne permitem să reproducem o tîlcuire a sa din Fericirile, publicată în volumul care poartă acelaşi nume, tipărit de Editura Eikon din Cluj-Napoca
 
 
FERICIRILE
 
Credincioşii care iau parte la Sfânta Liturghie au, de fiecare dată, fericitul prilej să audă cuvântul din dumnezeiasca Evanghelie, precum şi din scrierile Sfinţilor Apostoli sau din faptele lor. Cuvântul din Sf. Evanghelie sau din Apostol, atât cât este rânduit să se citească la o sfântă slujbă, poartă denumirea de „pericopă”. Pentru fiecare Sf. Liturghie este rânduită o anumită pe­ricopă din Sf. Evanghelie. Pericopele din Sf. Evan­ghelie, care se citesc la Sfintele Liturghii, diferă de la o zi la alta; ele sunt rânduite în aşa fel ca, în timp de un an, să se citească la sfintele slujbe toată dumnezeiasca Evanghelie.
Pe lângă pericopele din Sf. Evanghelie, care diferă de la o zi la alta, cu foarte puţine excep­ţii, la toate sfintele liturghii credincioşii pot auzi şi o pericopă care este mereu aceeaşi şi pe care n-o citesc sfinţiţii slujitori, ci o rostesc sau o cântă înşişi credincioşii înainte de ieşirea cu Sf. Evan­ghelie. Ea e cunoscută sub numele de „Fericiri”. „Fericirile” sunt acele ziceri ale Domnului nostru Iisus Hristos, care încep cu cuvântul „feri­ciţi” şi în care se arată cine şi pentru ce sunt fericiţi. Cu astfel de ziceri şi-a început Domnul Hristos şirul de învăţături, cunoscut de noi sub numele general de „Predica de pe munte” (Ma­tei, capitolele 5 – 7, Luca 6, 20 – 49).
Aşa cum le găsim în Sf. Evanghelie de la Ma­tei şi cum le auzim la dumnezeiasca Liturghie şi la slujba înmormântării, „Fericirile” sunt urmă­toarele:
„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este îm­părăţia cerurilor.”
„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.”
„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.”
„Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de drep­tate, că aceia se vor sătura.”
„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.”
„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”
„Fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dum­nezeu se vor chema.”
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că ace­lora este împărăţia cerurilor.”
„Fericiţi veţi fi voi, când vă vor ocări şi vă vor urmări şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind, din pricina mea.”
„Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 3 – 12).
Faptul că „Fericirile”, rostite de Fiul lui Dum­nezeu, sunt cuprinse în dumnezeiasca Liturghie, spre a putea fi auzite mereu, ne duce la înţele­gerea că ele au o mare însemnătate pentru viaţa credincioşilor. Şi într-adevăr, aşa este.
Vrea cineva dintre noi, credincioşii, să cunoas­că calea fericirii? N-are decât să cugete adânc la „fericirile” cu care şi-a început Domnul Predica de pe munte şi care ne-au rămas şi nouă în dum­nezeiasca Evanghelie. Vrea cineva să meargă pe calea fericirii, arătată de Mântuitorul nostru? Să se silească a-şi modela viaţa după îndemnurile cuprinse în ele.
Cel ce priveşte „Fericirile” ca un îndreptar de viaţă, ştiind de la Domnul Hristos că începutul urcuşului duhovnicesc al fericirii îl fac „cei să­raci cu duhul”, va căuta să afle cine sunt „cei săraci cu duhul” şi după ce va şti cine sunt aceia, pe deoparte, se va cerceta pe sine însuşi, ca să vadă dacă este între cei pe care îi fericeşte Dom­nul ca vrednici de împărăţia cerurilor, iar, pe de altă parte, se va sili să fie între aceia.
Auzind, apoi, că celor ce plâng le făgăduieşte Fiul lui Dumnezeu „mângâiere”, iubitorul de os­teneală se va strădui să afle ce fel de plâns vo­ieşte Domnul şi, îndată ce va şti aceasta, îi va fi luarea aminte la cercetarea de sine şi la oste­neala de a dobândi „plânsul cel fericit”.
Mai departe, fiindu-i luarea aminte la blândeţea pe care o fericeşte Domnul, străduitorul pentru cele bune va căuta, din răsputeri, să fie vrednic de „Cel blând şi smerit cu inima”, iar aceasta nu numai prin blândeţe, ci şi prin orice altă virtute, prin care se alcătuieşte „dreptatea”, ca să poată înainta spre nepătimite, din care se naşte milostivirea şi care este pricinuitoare a ade­văratei curăţii sufleteşti, căreia îi făgăduieşte Domnul „vederea lui Dumnezeu”.
Realizat prin smerenie şi căinţă, prin blândeţe şi prin alte virtuţi, milostiv şi curat cu inima, stră­duitorul pentru fericire se va asemăna cu însuşi Fiul lui Dumnezeu. De aceea, ca unul ce desăvârşeşte pacea în el însuşi şi se sileşte să aducă pace în cei din jurul său, va avea parte şi el de numirea de „fiu al lui Dumnezeu”.
De va fi statornic într-o astfel de stare su­fletească, dacă va fi neclintit în bine, călătorul pe calea fericirilor arătate de Domnul Hristos va fi cu adevărat vrednic de Împărăţia ceruri­lor, precum şi de toate făgăduinţele date de Fiul lui Dumnezeu celor ce se străduiesc spre cele bune.
În strădania noastră spre cele bune, cel dintîi gînd pe care trebuie să-1 avem este acela de a ne depărta de rău. „Fereşte-te de rău şi fă binele”, zice Psalmistul (Ps. 33, 14). Şi la aceasta ne ajută îndreptarul „Fericirilor”. El ne ajută în înţelesul că, ştiind noi cine sînt fericiţi, ştim, în acelaşi timp, şi cine sînt nefericiţi. Astfel, ştiind că sînt fericiţi cei smeriţi, avem cunoştinţa că cei mîndri, spre exemplu, sînt nefericiţi. Ştiind, de asemenea, că cei curaţi cu inima sînt fericiţi, ca unii care văd pe Dumnezeu, ştim totodată că cei cu conştiinţa încărcată, cei întinaţi sau chiar cei care sunt curaţi numai la arătare, în faţa cunoştinţei omeneşti, dar nu şi în faţa ochiului a toate văzător al lui Dumnezeu, aceia n-au parte de fericirea celor ce sunt curaţi cu inima.
Astfel privite, „Fericirile” sunt pentru noi, ca fii ai Bisericii, un foarte însemnat îndreptar de viaţă. Ne rămâne doar să stăruim asupra lor, cu toată luarea aminte, şi să urmăm drumul arătat în cuprinsul lor. La cunoaşterea lor ne vor fi de ajutor învăţăturile cugetătorilor de Dumnezeu, ale celor ce mai înainte de noi s-au ostenit pentru învăţătură şi pentru împlinire, iar la făptuirea celor ce duc la fericire ne va ajuta însuşi Dom­nul Hristos, când ne angajăm cu toată fiinţa pe calea împlinirii lor.