In Memoriam Liviu Ciulei - fragment din filmul Pădurea Spînzuraţilor

 Cel mai mare regizor român, Liviu Ciulei, a trecut la cele veşnice, lăsând în urma lui... nu "un gol de neînlocuit", ci preaplinul unei opere de neşters, fără de care teatrul şi filmul românesc s-ar fi aflat, azi, negreşit, altundeva... mult mai jos. Personalitate multilaterală, realmente de tip renascentist (atât prin complexitate, cât şi ca valoare), regizorul, actorul, scenograful, arhitectul şi profesorul Liviu Ciulei s-a născut la Bucureşti, în 7 iulie, 1923, studiind iniţial teatrul, la Conservatorul Regal de Muzică şi Teatru din Bucureşti (1946), apoi arhitectura (1949), pe care a ales-o din dorinţa de a concepe decoruri de teatru, ca o etapă premergătoare a marelui său vis: regia, scrie www.cinemagia.ro

După debutul în actorie, pe scena Teatrului Mic, cu spectacolul "Încătuşarea" (după piesa "Animal Kingdom", de Philip Barry, s-a transferat la Teatrul Municipal - cel mai respectabil din Bucureşti, atunci ca şi acum, după jumătate de veac de când poartă numele marii actriţe Lucia Sturdza Bulandra. Ciulei şi Bulandra aveau să devină sinonime, inclusiv prin faptul că, între anii 1963 şi 1979, i-a fost director, consolidând atât ţinuta artistică a instituţiei, cât şi climatul de lucru, civilizat şi de un înalt profesionalism. În calitate de arhitect, este creatorul Sălii Studio (azi, Toma Caragiu) - personal, am avut o autentică revelaţie când am văzut-o prima oară, în 1976, la spectacolul "Elisabeta I". La vremea aceea, însă, Luviu Ciulei îşi construise deja un nume şi un prestigiu fără egal - începând cu spectacolul său de debut regizoral, "Omul care aduce ploaia", de Richard Nash (1957). Patru ani mai târziu (timp în care mai pusese în scenă, printre altele, "Azilul de noapte", de Maxim Gorki, şi "Sfânta Ioana", de G.B. Shaw), s-a produs marea lovitură: celebra montare cu "Cum vă place", de William Shakespeare - spectacolul care a revoluţionat efectiv teatrul românesc, scoţându-l dintr-un conservatorism căzut în sterilitate pentru a-l aduce la nivelul flexibilelor viziuni contemporane. Evident, a fost extrem de controversat - iar pentru cei interesaţi, colecţia revistei "Teatrul", disponibilă la biblioteca U.N.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", conţine toate articolele relevante, în câteva numere din acel an. În acelaşi timp, marele artist începuse să-şi dezvolte şi cariera cinematografică - nu foarte întinsă, dar memorabilă.

Ca actor, a debutat încă din 1951, cu un rol din "În sat la noi" (Victor Iliu), după care a fost distribuit în "Mitrea Cocor" (1952, de Marietta Sadova şi Victor Iliu), "Bălcescu" (1953, Victor Iliu - proiect nerealizat, din care au mai rămas doar probele filmate cu actori, în Arhiva Naţională de Filme), dipticul lui Dinu Negreanu "Nepoţii gornistului" (1953) şi "Răsare soarele" (1954), şi "Alarmă în munţi" (1955, Dinu Negreanu). Anul 1959 a marcat debutul lui Liviu Ciulei în regia de film, cu "Erupţia", după un scenariu de Petre Luscalov, cu Graziela Albini, Aurel Cioranu, Ştefan Ciubotăraşu, Benedict Dabija, Lucia Mara Dabija, Dorin Dron, Mihai Mereuţă, Lazăr Vrabie - şi... Lica Gheorghiu, fiica lui Dej, o prezenţă impusă în majoritatea filmelor româneşti importante unde se putea găsi loc şi pentru ea. Filmat de Grigore Ionescu şi ilustrat sonor de muzica originală a lui Theodor Grigoriu, filmul exprima un "puternic gust pentru plein-air. Spaţiul [era] investit cu o funcţie dramatică, departe de a constitui un simplu fundal, peisajul [acţionând] ca un veritabil personaj în desfăşurarea dramei colective şi a istoriilor individuale", după cum consemnează reputatul expert George Littera, în lucrarea sa "Secolul cinematografului" (1989).

Succesul "Erupţiei" l-a propulsat pe Liviu Ciulei spre al doilea film al său, incomparabil mai reuşit: "Valurile Dunării" (1960), după povestirea "Kilometrul 1314", de Francisc Munteanu (coscenarist, alături de Titus Popovici şi Dumitru Carabăţ). Desfăşurat în climatul tensionat al verii lui 1944, filmul crea un contrapunct sensibil cu amplele peisaje fluviale, imortalizate cu un profund sentiment al naturii (după cum remarcă Jean Nicollien, în «Gazette de Lausanne»). Eugen Barbu, în "Flacăra", comentează că în film nu există "nimic retoric, nici o replică în plus, un umor fără efecte ieftine şi mai ales un admirabil portret de om hotărât şi curajos", evident, cu referire la comunistul Toma, jucat de Lazăr Vrabie - în raport cu care, însă, securiştii au notat că Ciulei, folosindu-se de calitatea sa de regizor al filmului, ar fi căutat să-şi evidenţieze propriul personaj, timonierul Mihai Strejan. În acelaşi an, filmul a fost distins cu Globul de Cristal, la Karlovy Vary. A mai jucat, imediat după aceea, la Francisc Munteanu, în "Soldaţi fără uniformă" (1960) şi "Cerul n-are gratii" (1962) - timp în care îşi punea la cale marea capodoperă...

Laureat al Premiului pentru Regie la Cannes în 1964, "Pădurea spânzuraţilor" rămâne, până în prezent, cel mai bun film românesc din toate timpurile - situat perceptibil peste recentul "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" (2007, Cristian Mungiu), premiat pe bună dreptate, tot la Cannes, cu Palme d'or. Oricum, dincolo de laurii care le alătură, dobândiţi la cel mai serios festival de film din lume, cele două filme sunt mult prea diferite ca să presupună comparaţii concludente; fiecare reprezintă un pisc al momentului său cinematografic - dar "Pădurea spânzuraţilor" îşi întrece partenerul de victorie din două puncte de vedere: la un nivel relativ, cele aproape cinci decenii trecute de atunci i-au confirmat pe deplin perenitatea. Chiar şi azi, convinge, uluieşte, copleşeşte (lucru pe care i-l dorim şi filmului lui Mungiu, pentru vremurile viitoare); iar ca valoare absolută, are atât o deschidere umană şi filosofică mai amplă, cât şi o incomparabil mai mare complexitate a mijloacelor de expresie. În jurul lui Apostol Bologa (acel Victor Rebengiuc aflat într-un moment de graţie) şi al lui Otto Karl Klapka (însuşi Ciulei, în cel mai reuşit moment al său de actorie), se dezvoltă un întreg univers de personaje diversificate şi profunde, conjugându-se într-o frescă a umanităţii frământate de război - toate, filmate incredibil de Ovidiu Gologan, sub forma unei suite neîntrerupte de tablouri unice. Semnificaţiile majore ale filmului, convergând spre acea secvenţă de neuitat a ultimei cine, veritabil cuplu yin/yang între masculin şi feminin, între cer şi pământ, între lumină şi întuneric, între viaţă şi moarte, n-au mai fost egalate de nici o altă producţie românească, iar filmele străine care au reuşit vreodată să-l depăşească fac parte din numărul limitat al valorilor supreme. E greu să ne hotărâm dacă să începem cu "din păcate" sau "din fericire" fraza despre faptul că, după "Pădurea spânzuraţilor", Liviu Ciulei nu a mai făcut nici un alt film. Pe de o parte, e regretabil că filmul românesc a fost lipsit, în continuare, de geniul ciuleian - dar, în acelaşi timp, nu putem să nu admirăm demnitatea şi tăria de caracter a artistului care a ales să se retragă în plin moment al gloriei, pentru a-şi păstra supremaţia intactă - spre deosebire de atâţia alţii, fie şi numai din aceeaşi breaslă, care nici chiar când înscrierea pe panta descendentă deveine vizibilă, nu ştiu să se oprească, compromiţându-şi iremediabil valoarea de odinioară.

Văduvind cinematografa noastră de alte filme, poate nu egale cu "Pădurea spânzuraţilor", dar cu siguranţă importante, Liviu Ciulei i-a dăruit în schimb un alt tezaur: memoria nemuritoare a propriei lui personalităţi. N-a refuzat, în schimb, să mai joace - fără să dea nici un rateu, deşi, în mod ciudat, toate filmele onorate ulterior cu prezenţa lui se înscriau pe aceeaşi linie mediană: n-a acceptat niciodată roluri în pelicule sortite penibilului, dar nici n-a participat la realizarea vreunuia dintre vârfurile de mai târziu. De altfel, nici n-au fost prea multe: "Facerea lumii" (1971, Gheorghe Vitanidis), "Decolarea" (1971, Timotei Ursu), "Dragostea începe vineri" (1972, Virgil Calotescu), "Cantemir" (1973) şi "Muschetarul român" (1974, Gheoghe Vitanidis), "Ceaţa" (1973, Vladimir Popescu Doreanu), serialul TV "Un august în flăcări" (1974, Dan Piţa, Alexandru Tatos, Doru Năstase), "Mastodontul" (1975, Virgil Calotescu) şi "Falansterul" (1979, Savel Stiopul). Acel an, 1979, i-a adus o mare dezamăgire - dar şi o cotitură spre un nou capitol major al vieţii sale. Condusese vreme de şaisprezece ani, cu competenţă şi demnitate, Teatrul "Lucia Sturdza Bulandra", impunându-se ca un director exigent, dar de o mare delicateţe umană. Dintre spectacolele montate acolo, am avut şansa de a-i vedea "Leonce şi Lena" (1970), o şocantă viziune de umor absurd modern asupra clasicei comedii a lui Georg Büchner, "Gin Rummy" (1979), de Donald Coburn, o comedie duioasă în două personaje, cu Coldy Berthola şi Petre Gheorghiu, dar mai ales favoritele mele, "Elisabeta I" (1974), de Paul Foster, o nouă reconvertire plină de haz atemporal şi elemente neconvenţionale a unui subiect istoric (am descris-o pe larg în recentele articole despre Irina Petrescu şi Florian Pittiş), şi antologica "O scrisoare pierdută", de Ion Luca Caragiale - viziunea sa proprie fiind, de astă dată, eminamente tradiţionalistă, dar vădind resurse interioare inepuizabile: cu deplină fidelitate faţă de textul lui Caragiale, inclusiv în planul concepţiei scenice, Liviu Ciulei s-a axat eminamente pe studiul de personaje, oferind cea mai reprezentativă, permanent validă şi etern savuroasă versiune scenică a marii capodopere.

...Dar, aşa cum spuneam, a sosit anul 1979, şi Ministerul Culturii, unde tocmai venise la cârmă Suzana Gâdea, l-a schimbat în mod gratuit din funcţia de director al teatrului (poate şi pentru că, pe parcurs, îşi crease un sistem solid de colaborări în străinătate). Profund afectat, Liviu Ciulei s-a relocat un an mai târziu în S.U.A., devenind director artistic al teatrului Tyrone Guthrie din Minneapolis, Minnesota - iar din 1986 a început să predea ca profesor de teatru la Columbia University şi New York University. Din fericire, revenind în ţară după 1989, i s-a restituit vechea funcţie, fie şi doar ca Director de Onoare, din moment ce vârsta îl împiedica să se mai ocupe de problemele administrative - dedicându-se astfel exclusiv creaţiei artistice, cu spectacole ca "Visul unei nopţi de vară" de William Shakespeare (1991), "Deşteptarea primăverii" de Frank Wedekind (1991), "Hamlet" de Shakespeare (2000), "Şase personaje în căutarea unui autor" de Luigi Pirandello (2005), sau "Henric IV" de Pirandello (2005). Dacă în 1964, după succesul internaţional cu "Pădurea spânzuraţilor", i se decernase Ordinul Muncii clasa a II- a, după 1990 valoarea i-a fost recunoscută plenar cu Premiul UNITER 1996, Premiul de Excelenţă UNITER 2001, şi Premiul de Excelenţă în cinematografa română 2002.

La optzeci şi opt de ani, existenţa lui Liviu Ciulei, pe cât de lungă, pe atât de împlinită şi generoasă, a înregistrat cea mai măreaţă cotitură, migrând de astă dată nu spre vreun alt tărâm terestru al făgăduinţei, ci acolo unde-i era rezervat locul de onoare: în pantheonul celest, în eternitate şi legendă.

O legendă care se ţesea încă din urmă cu decenii - căci îmi amintesc noaptea de 24/25 iulie 1979, când câţiva tineri rebegiţi de frigul şi ploaia unor capricioase zile de vară nu se dădeau duşi din spatele Teatrului Naţional, sperând că se vor afişa rezultatele examenului de admitere la I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale". Fără a şti că ziua următoare avea să-mi confirme intrarea la regie, priveam peste drum, unde dincolo de fereastra casei sale de pe strada Tudor Arghezi, în lumina lămpii de birou, cu ochelarii lui cu rame negre la ochi, lucra Liviu Ciulei... Era o imagine simbol a punţii dintre generaţii, dintre speranţe şi certitudini, dintre vremelnicie şi nemurire.