O teorie a “happy end”-ului

De la o vreme, mă preocupă (cu înclinaţie către “mă fascinează”) problema happy end-ului. A crescut aluatul acestui gând – după ce l-am tot frământat mai ales seara, înainte de a adormi – până s-a făcut o pâine coaptă care se cere mâncată în scris. Ceea ce urmează este atât de subiectiv, de neverificat şi de intuitiv, încât devine obligatorie o confruntare cu alte intuiţii, în spaţiul “democratic” al curiozităţii.

Există o “problemă” a happy end-ului? Pentru mine, da. Happy end-ul face parte din categoria necesităţilor psihice care pot fi dobândite precum reflexele. Aşa cum există necesităţi fiziologice, cărora nu li te poţi opune decât cu riscul îmbolnăvirii sau al unei ruşinări publice, tot la fel pot apărea, la nivel intelectual, aşteptări generalizate la întâlnirea cu produse culturale, în special cu filmul şi cartea. Aceste aşteptări reprezintă proiecţii fragile cu privire la deznodământul unei ficţiuni şi la efectul acelui deznodământ asupra ta – coarne de melc sensibile la orice atingere, sortite să palpeze viitorul.

În vremea noastră, problema happy end-ului presupune în special o trimitere cinematografică, şi în legătură cu această artă mă interesează să o atac. Ca efect al supunerii îndelungate la producţii hollywoodiene, s-a creat o dependenţă de happy end în rândul a generaţii întregi de public. Aceasta este forma cea mai gravă, puţin (re)cunoscută. Există şi forma benignă, de “obişnuinţă”, de presupoziţie acceptată a happy end-ului la debutul unei pelicule despre care nu ştii prea multe, însă ea mă interesează mai puţin.

Eşti dependent de happy end dacă ţi-e greu sau foarte greu să accepţi finaluri tragice. Nu înseamnă că nu te mai uiţi deloc la filme despre care ai aflat că nu se termină cu bine, ci că o faci doar dacă ai semnale că ar fi remarcabile, ceea ce le aduce, oricum, în postură minoritară. Eşti dependent de happy end dacă ai ajuns să refuzi căutarea cu obstinaţie a deviaţiei, a perversiunii şi a alienării, furnizate cu pretext estetic. Eşti dependent de happy end dacă nu ţii neapărat ca filmul să fie “desprins din viaţă”. Dimpotrivă.

Sunt conştient că aceste idei pot stârni revoltă sau ironii printre degustătorii cinemaului. Bănuiesc şi unul dintre contraargumente: valoarea estetică n-are nimic de-a face cu finalul fericit sau nefericit. De acord. Însă ceea ce încerc aici este să coagulez semnele unei tendinţe. Să “fenomenalizez”, dacă nu vă irită acest termen.

Ce este happy end-ul? Şi de ce ni-l dorim, din moment ce totul e o convenţie, din moment ce habar n-avem ce se mai petrece după sărutul prin care “ea şi el rămân împreună”, dar ştim că rareori ei pot atinge, fericiţi şi împreună, “adâncile bătrâneţi”? De ce, totuşi, mai vibrăm, dacă peripeţiile la capătul cărora “băieţii buni” îi dovedesc pe “băieţii răi” sunt aproape mereu neverosimile?

Happy end-ul este un surogat de mântuire.

Asta susţin. Aşa cum crezi că există rai şi iad, că viaţa veşnică e posibilă, că totul are un sens, la fel ai nevoie de dovezi, fie ele şi ficţionale, că fericirea e posibilă şi pe lumea asta, la fel îţi sunt de trebuinţă proptele şi modele de optimism, tot aşa îţi doreşti să inhalezi energia solară a reuşitei. Da, bănuiesc din nou contraargumentul: “Şi dacă nu cred în lumea de apoi?”. Atunci, cu atât mai mult: te obligă conştiinţa să-vrei-să-încerci-să-speri-să-fii-fericit în viaţa asta.

Nu întâmplător America este patria încrederii, iar Europa, a îndoielii. Uitaţi-vă, gândiţi-vă la filmele definitorii ale celor două lumi. Ştiu, peste Ocean, cinematografia are o latură esenţială de propagandă, mult mai puternică decât la noi, pe bătrânul continent. Însă demarcaţia este evidentă: de o parte, visul, de cealaltă, realitatea. Acolo – speranţa, aici – regretul. Şi nu este întâmplător nici că, în ultimii ani, filmele americane, laolaltă cu ţara, intră vizibil sub “umbra tristeţii”. Renunţă încet la happy end, se chinuie tot mai europeneşte, suferă, pierd.

De ce, până la urmă, ea şi el nu se cuplează – l-am întrebat odată pe un regizor român din “noul val” -, din moment ce toată construcţia, tot scenariul converge într-acolo? De ce creezi aşteptarea, cadru cu cadru, şi apoi n-o satisfaci? “Tocmai de aceea. Pentru că în viaţă nu e aşa. Ne-am obişnuit cu filmele americane şi eu nu vreau să fac la fel” – am citat din memorie.

Atunci n-am ştiut să-i dau replica. Doar de curând am înţeles şi-am putut s-o formulez: “Dar în asta constă convenţia”. Ai încălcat convenţia, acea convenţie pentru care mergem la cinema, pentru care ne plac filmele. Vreau povestea, nu viaţa. Viaţa o ştiu, a mea şi a altor câţiva. Mi-ai promis ceva, m-ai dus dincolo de ecran, în poveste, iar apoi m-ai readus în scaun, în viaţă, ca să nu faci ca americanii?

Exemplul perfect este un film considerat de unii cel mai bun al primului deceniu din secolul XXI: “In the Mood for Love” (foto), bijuteria lui Wong Kar-Wai. Îmi cer iertare dacă nu l-aţi văzut, dar voi dezvălui finalul, pentru că l-am luat ca pe un pumn în plex.

Voiam, aşteptam, trebuia ca dragostea să învingă. Nu să sfârşească într-un urlet, astupat într-un zid, într-un templu pustiu. Da, vă spun că voiam, aşteptam, trebuia să aibă happy end. Oricât de banal şi previzibil ar fi fost, povestea era, toată, menită unui happy end. Dependenţa mea îl cerea. N-ar mai fi rămas o capodoperă, n-aş mai fi primit un pumn în plex, aş fi uitat totul de-a doua zi? Sau altfel: ce rămâne, rafinamentul sau dezamăgirea? Acum, l-aş mai vedea o dată complet, cu tot cu scena urletului gol?

De ce ne dorim happy end, din moment ce totul e o convenţie – întrebam mai sus. Tocmai de aceea. De acea convenţie avem nevoie, de iluzia fragmentului apoteotic, de şansa la existenţă a triumfului asupra incertitudinii, de limpezirea unui rost pentru aparentul haos actual. Ele – convenţia, iluzia, şansa – ne hrănesc şi ne îmboldesc, ele ne sunt şi morcov, şi băţ, momeală şi bici, magnet şi frică. Viaţa trăieşte cu poveşti.

Pentru a afla mai multe despre Mihnea Măruţă, cine este şi ce face, daţi clic aici.                         .