Paradisul este aici. Acum.

Motivul pentru care nu eşti de acord cu asta poate fi pentru că nu eşti cu adevărat "aici" şi nici "acum".

Multe religii ne învaţă că după ce vom muri vom avea posibilitatea să ajungem într-un loc al fericirii şi bucuriei numit Paradis, asta doar dacă am fost suficient de buni în viaţa actuală. Dar dacă raiul acesta îl putem atinge acum, fiind încă în viaţă? Cum îl găsim, unde se află?

În viaţa noastră rareori avem experienţe înălţătoare. Trăim într-o societate plină de stress, anxietate şi nefericire. Dacă am putea să ne ridicăm nivelul de conştiinţă, doar puţin, am experimenta o cu totul altfel de viaţă, mai "uşoară", mai "cerească" şi cu mai multe împliniri. Mai mult, dacă vom continua să ne ridicăm nivelul şi mai mult, am avea astfel parte de trăiri cu adevărat înalte, aici, pe Pământ.

Credinţa că acest Paradis este altundeva, şi nu aici, este principalul motiv pentru care nu-l putem experimenta chiar acum.
Căutând ceva mai bun, în altă parte, înseamnă că nu "prindem" întregul potenţial al vieţii, aşa cum este ea. În loc de asta, punem la lucru mintea care caută, analizează, compară şi evaluează. Mintea adoră astfel de "preocupări", pentru că se simte importantă. Trebuie să nu uitam că mintea este doar un instrument pe care îl folosim. Noi nu suntem mintea.

Mentalul, prin acţiunile sale de filtrare, ne îndepărtează de experienţa totală, directă, nemijlocită cu viaţa. Mentalul interpretează experienţa prin comparaţie cu altele similare stocate în memorie. Dar această interpretare nu este deloc acelaşi lucru cu experienţa adevărată. Este doar o oglindire. Se poate spune că este un miraj, o amăgire. Ca şi cum încercăm să descriem cum este gustul dulce, fără însă a-l experimenta cu adevărat vreodată.

Activitatea neîntreruptă a minţii este un rezultat al evitării celor mai profunde trăiri şi experienţe de viaţă. Trăim într-o societate care încurajează suprimarea emoţiilor şi deconectarea noastră de la firescul vieţii. În compensaţie, mentalul este tot timpul "în priză". Se pare că este o nevoie disperată de echilibru între minte şi inimă (sentimente).

Cu cât trăim mai mult pe seama minţii, cu atât mai mult ne depărtăm de adevărata şi fireasca experienţă a vieţii. Pierdem legătura cu realitatea. Trăim în adevărate lumi mentale create şi întreţinute de prejudecăţi acceptate. Restul experienţelor, mai ales cele firesti, naturale, nu-şi găsesc un rost în "lumea" noastră, şi dau naştere la gânduri care sunt bazate pe interpretări, prejudecăţi, şi alte scenarii iluzorii. Lumea actuala este o iluzie. Credem că trăim, dar, de fapt, nu o facem aproape deloc. Ca şi cum am fi deja morţi.

Ne cheltuim uriaşe energii şi foarte mult timp (aproape tot) într-o mare de emoţii generate de minte, consumate în drame născute din gânduri care nu reflectă realitatea, şi nici experienţa propriu-zisă. Toate acestea formează o perdea de fum care acoperă adevăratele experienţe de viaţă. Cu cât această perdea de fum este mai deasă, cu atât suntem mai rupţi de frumuseţea şi minunea continuă la care am putea avea acces fiecare dintre noi în orice moment.Paradisul este aici şi acum. Noi însă nu suntem, nici aici şi nici acum. Ratăm experienţa a ceea ce se întâmplă în mod real aici şi acum, pentru că aşteptăm altceva. Mereu altceva. Atitudinea noastră de a respinge realul ne îndepărtează automat de viaţă. Respingem adevărata experienţă declarand-o invalida, imposibila, ignorand-o. Ne facem că nu există, pentru a avea un motiv de a căuta mereu altceva. Şi nu găsim decât mereu aceeaşi suferinţă, angoasă, lipsă de real. Respingerea vieţii creează durere. Aceasta este cauza reală a suferinţei.

Experienţa totală a momentului prezent poate fi trăita doar de cel care trăieste viu acest moment prezent. A fi total prezent înseamnă a fi complet conştient şi detaşat de toate gîndurile care iau naştere în mintea noastră chiar în acest moment, de toate emoţiile şi senzaţiile corpului nostru. În fiecare moment.
Dar câţi dintre noi putem spune sincer că facem asta? Adevărul este că preferăm să cheltuim timp şi energie pentru a ne rupe de sentimentele noastre şi a evita să plonjăm în adâncul experienţei care ne este la îndemână chiar în acest moment. Ne focalizăm atenţia mereu pe chestiunile exterioare nouă. Preferăm să ne gândim la "problemele" noastre şi la rezolvările necesare (care nici măcar nu se desfăşoară în acest moment (ca proces), ele fiind mai degrabă aşteptare, o proiecţie în viitor, uitând de prezent).

Ne menţinem extrem de ocupaţi aşa încât să avem un motiv pentru a ignora ceea ce se petrece cu adevărat în noi. Majoritatea dintre noi ne sedăm corpul şi-l secăm de energie prin toate mijloacele posibile: risipă de gânduri, de argumentaţie inutilă, de gesturi şi de sex haotic. Cu cât mai multă risipă, cu atât mai bine. Ne simţim mai epuizaţi şi avem un motiv pentru a ignora adevărul (doar trebuie să ne odihnim, nu?). Ne batem joc de resursele corpului nostru printr-o alimentaţie uluitor de falsă. Grăsimi, zahăr, cafea, alcool, tutun... care nu fac decât să biciuiască senzorial corpul pentru a-l secătui de energie.

Evitam sistematic să fim cu noi înşine pierzându-ne timpul în discuţii (majoritatea inutile) despre chestiuni care nu au nimic de-a face cu adevărata experienţă din acest moment. Ne servesc doar ca motiv de distracţie, de distragere a atenţiei de la o relaţie adevărata cu noi înşine şi cu ceilalţi.

Ce se ascunde în spatele freneticei noastre căutări a mereu altceva?
Mereu fugim de ceea ce se află cu adevărat în noi. Ne este teamă de ceea ce s-ar întâmpla daca am dezvălui cele mai intime sentimente ale noastre. Furia din noi ar ieşi la suprafaţă şi am fi văzuţi ca un pericol. Fricile noastre ne-ar transforma în fiinţe slabe, patetice. Ne temem să nu devenim vulnerabili dacă ne expunem goliciunea sufletului, singurătatea şi confuzia în care ne aflăm. Nu ştim nici cine suntem, nici încotro mergem. Credem că mintea gânditoare este salvatorul nostru, dar am descoperit că a devenit o cuşcă ce ne ţine prizonieri.

Toate fricile noastre, până la proba experienţei, nu sunt decât imaginaţie. Atât de puternică este această iluzie, încât în fiecare zi întâlnesc oameni care folosesc astfel de proiecţii mentale pentru a se convinge singuri să rămână în suferinţă, şi sperând că mintea îi va putea salva. Mai degrabă continuă să-şi îndure singuri supliciul auto-impus, decât să privească adevărul în faţă.

Cu toate astea, putem face din această suferinţă un motiv în plus pentru a ne îndrepta spre adevăr, pentru a cunoaşte adevăratul "eu" care este în fiecare dintre noi. Libertatea se află exact în direcţia opusă celei oferită de frică. Ieşirea din starea de contracţie în care ne aflăm se face prin acceptarea, validarea şi deschiderea sinceră către fiecare experienţă, aşa cum este ea. Pe măsură ce începem să permitem adevăratelor noastre sentimente să iasă la suprafaţă, învăţăm să le privim exact aşa cum sunt, fără prejudecăţi, fără imaginări inutile. Învăţăm să simţim adevărul.Una dintre ideile cel mai bine "vândute" în societatea noastră este aceea de a aştepta mai-binele. Toată lumea pare să fie atât de încântată de această idee, încât parcă suntem cu toţii într-o transă, una de consens. În această transă auto-impusă şi de care nu suntem conştienţi, ne petrecem întreaga viaţă. În timp ce adevăratele ocazii ale vieţii, moment de moment, trec pe lângă noi, pentru că suntem ca şi adormiţi.

Întrebarea este: cum începem să ne eliberăm din cuşca noastră de suferinţă? Mai întâi trebuie să recunoaştem că suntem în cuşcă, să o conştientizăm. Pentru mulţi dintre noi, suferinţa a devenit o parte din cotidian, din aşa-zisul "normal" al vieţii pe care nu-l punem la îndoială, nu-l suspectăm niciodată. Conştientizând situaţia reală în care ne aflăm, putem să găsim o cale de ieşire.
Apoi, trebuie să ne oprim. STOP. Să nu mai fugim de responsabilităţi, să nu mai alergăm după "soluţii" miraculoase la problemele noastre, să nu mai căutam nici-o altă cale de ieşire din cercul vicios în care ne învârtim, şi să alegem singura cale adevărată şi rapidă - momentul prezent. Chiar acum. Opreşte-te, şi fii. Respiră adânc, începe să simţi că eşti mult mai mult decât ţi-ai putea imagina vreodată că poţi fi, chiar în acest moment. Da, chiar acum, când citeşti aceste rânduri. Fii aşa cum eşti.

Şi când găseşti această stare, acest sentiment, observi că lucrurile încep să se mişte, încep să se aranjeze de la sine, aşa încât vei constata că apar diverse "coincidenţe" surprinzătoare, chiar în cele mai neînsemnate (aparent) situaţii. Vei afla că viaţa îţi vine în întâmpinare, pentru că tu ai făcut primul pas.
Perseverenţa în astfel de momente se dovedeşte valoroasă. Stările autentice extatice apar atunci când suntem perfect conştienţi şi mereu prezenţi în momentul "acum". O astfel de atitudine de "a fi" ne permite accesul la înalte stări de conştiinţă, complet nebănuite înainte. A încerca să descrii astfel de stări, folosind logica, procesele şi definiţiile mentale, este similar cu descrierea întregului ocean în cele mai mici amănunte, cu fiecare picătură a sa, la locul ei, fără a scăpa din vedere imaginea de ansamblu. Mentalul nu poate face faţă la o astfel de sarcină.
Atitudinea noastră faţă de viaţă determină modul în care o experimentăm. Majoritatea trecem prin viaţă precum gâsca prin apă. Refuzând apriori situaţiile care nu ne convin, plecăm de la premiza că viaţa ar trebui să fie altfel, că această viaţă nu este aşa cum ar trebui. Să vă spun o ştire de ultimă oră, mereu valabilă: viaţa este exact aşa cum ar trebui să fie. Noi trebuie să ne schimbăm astfel încât să conştientizăm acest lucru.

O atitudine de mulţumire, de linişte interioară, ne permite să "simţim" viaţa altfel decât până acum. Fiind mai atenţi la interiorul noastru, descoperim o vastitate nebănuită, vie. Haideţi să nu ne mai concentrăm pe critică şi resentimente, pentru că altfel atenţia noastră e ocupată cu ceea ce respingem şi vom atrage înspre noi exact ceea ce nu dorim.

Mulţumirea, pacea şi relaxarea ne îndreaptă atenţia spre acea parte din viaţă care ne umple de bucurie, de fericire, astfel creând condiţiile sigure pentru ca experienţele noastre să fie pozitive. Când ne focalizăm în momentul prezent, descoperim o nouă lume. O lume vie, care fusese acoperită de perdeaua de fum întreţinută de gândurile şi prejudecăţile noastre. Aşa că opreşte-te acum. Renunţă la toate "problemele" tale, şi descopera plenitudinea vieţii.

Descoperă că viaţa e frumoasă, că ai multe motive să fii mulţumit, că freamătul momentului te poartă pe culmi necunoscute, că binele începe să ia locul răului. Vei începe să realizezi că totul este aşa cum ar trebui să fie: perfect. Vei afla că fiecare moment prezent oferă ocazii valoroase şi minunate pentru experimentare, pentru a afla, în sfârşit, cine eşti şi unde mergi. Vei fi uimit că adevărata ta stare normală este una plină de iubire, de armonie, de viaţă. Chiar şi cei din jurul tău vor observa că se simt mai bine când eşti în preajmă.Viaţa noastră poate fi plină, vibrantă, armonioasă, frumoasă. Viaţa noastră este aici şi acum...

(după un eseu de Nicholas de Castella)