PNŢCD poate fi “Albă ca Zăpada”

(Re)alegerea lui Victor Ciorbea în funcţia de preşedinte al ţărăniştilor poate stârni zâmbete condescendente şi gesturi de lehamite – la o adică explicabile -, dar, privită fără patimă, e un eveniment cu un potenţial politic mult superior suprafeţei oficiale. Şi asta pentru că, în anumite condiţii (urmărite strict), PNŢCD ar putea fi, contrazicând sorţii, mult-aşteptata “Albă ca Zăpada”. Şi pe ea au crezut-o moartă piticii.

Prelungind încă puţin paralela cu povestea, nimeni nu se aşteaptă ca Victor Ciorbea să fie “prinţul” înzestrat cu sărut salvator. Omul a strâns continuu frustrare după ce n-a mai fost prim-ministru; apariţiile televizate din ultimii ani conturează o persoană care trăieşte mai mult în trecut, care nu se simte apreciată just pentru deciziile de atunci şi care-şi compensează nemulţumirea prin izbucniri vehemente. Nu contează dacă are dreptate sau nu; important, şi cinic, e că publicul îl percepe ca pe un învins, ca pe o figură depăşită şi resentimentară.

O singură şansă are Ciorbea, în acest context: să fie garantul cât mai puţin vizibil al continuităţii de principii din PNŢCD.

Asta ar trebui să facă “noul” preşedinte al ţărăniştilor, dacă ar fi suficient de lucid: să muncească din umbră, fără apariţii mediatice, pentru refacerea organizaţiilor locale. Să impulsioneze alegerea unor lideri de filială proaspeţi şi cu CV promiţător, iar acolo unde nu există “pepinieră”, să-i caute şi să-i atragă din societatea civilă. Să pregătească revenirea partidului printre formaţiunile parlamentare având ca model statura etică, dublată de îngăduinţă, a lui Corneliu Coposu. Să construiască răbdător fără a mai viza ceva pentru sine însuşi, luându-şi erorile drept lecţii de potolire a trufiei.

Ştiu, toate acestea sună ideal; poate că, proiectându-l într-un asemenea scenariu, îl supraestimez pe Victor Ciorbea. O fac pentru că, din varii motive, PNŢCD beneficiază de un teren electoral numai bun pentru a fi însămânţat. E suficient, în plan simbolic, să se ţină de numele său.

Naţional. Faptul că PNŢCD îşi asumă riscul de a se asocia cu revenirea la monarhie este un gest politic prin care-şi onorează latura “naţională”. Nu are nimic de pierdut din acest demers şi, în plus, reunificarea mentală a ţării, în sensul anulării (sau măcar al atenuării) dispreţului româno-român, nu se poate face în regim republican, din lipsă de liant supra-partinic.

Ţărănesc. Niciuna dintre cele două mari formaţiuni care se vor ciocni în 2012, PDL şi USL, nu are vreun proiect coerent pentru mediul rural. Politicienii români nu-şi amintesc de ţărani decât în campaniile electorale, iar de mers prin sate în mod regulat, nici nu se pune problema. Este loc berechet pentru un partid care să “coboare” la ţară în intervalele dintre alegeri, pentru a aduna idei şi susţinători.

Creştin-democrat. PDL a încercat să ocupe spaţiul rămas liber după ieşirea PNŢCD din prim-plan, însă, cu mici excepţii, precum Teodor Baconschi ori Sever Voinescu, foştii PD-işti care se dau creştin-democraţi sunt doar nişte ciori vopsite. În fapt, în politica românească nu există o grupare notabilă care să aibă mesaj concentrat şi susţinut în zona – majoritară, de altfel – a creştinismului moderat. Despre valorile familiei şi ale vieţii se vorbeşte doar reactiv, fără iniţiative bine pregătite, şi cu teamă faţă de eventualele sancţiuni ale Occidentului secularizat şi “politically correct”.

Acestea sunt, pe scurt, condiţiile care, dacă ar fi urmărite programatic, ar putea face din PNŢCD o “Albă ca Zăpada” trezită ca prin farmec. Una de care piticilor le este încă foarte dor.