POEMUL SĂPTĂMÎNII - Nicolae Bosbiciu

  
„până la urmă melancolia nu se mai poartă”,
i-au spus lăsându-l singur în viermuiala amiezii.
Printre turle de biserici dădeau bezmetice ocoluri corbii
şi vânt nu era să mai spulbere cenuşa din lume
şi ploi nu cădeau să mai spele rugina din gânduri.
 
„până la urmă iubirea e o închipuire”,
i-au strigat înfuriaţi de felul său de a trece printre oameni şi case.
Toate străzile încep şi se termină cu intersecţii,
cu eşafoade şi ganguri pe unde, din vreme în vreme,
se mai aud respirând umbre dintr-un veac revolut.
 
Şi totuşi,
până la urmă în sângele său navighează popoare uitate
spre alte şi alte americi, fără hărţi şi busole,
cu pletele-n vânt, tot mai cărunte de-atâta speranţă,
cu inimile arse de focuri bengale.
 
Rămân doar tăcerile din catedrale,
şanţul adânc de pe frunte care desparte
vorbele de adevăr, insomnia de vis, întunericul de lumină.
Restul e lama ascuţită a singurătăţii
cu care zilnic decupezi frânturi de univers.
 
 
Din volumul Pământ de unică folosinţă (poeme), Editura Eikon, 2005.