Poezia e la Runc - Lansare de carte Grigore Pop

Primim la redacţie

 Editura Eikon în colaborare cu Primăria comunei Runcu Salvei organizează lansarea de carte "Balada dorului" (poeme), aparţinând runcanului Grigore Pop, un poet talentat dar care nu s-a afirmat la adevărata sa valoare. Volumul de faţă este debutul autorului şi conţine o selecţie din poeziile domniei sale, unele inedite iar altele pe care le-a publicat în presa literară de-a lungul vremii.
Despre carte vor vorbi Nicolae Bosbiciu, profesor şi scriitor, cel care i-a dedicat un text aplicat poetului Grigore Pop în postfaţa cărţii şi Vasile Dâncu, poetul autodidact de la Runcu Salvei, figură legendară a acestui loc.
Manifestarea va avea loc duminică, 21 august 2011, ora 13.00, la Căminul Cultural Runc,
în cadrul „Zilelor Culturale ale comunei Runc”.

În loc de prefaţă, părintele scriitor Ioan Pintea a adresat către Grigore Pop, o scrisoare, pe care o dăm publicităţii, cu recomandarea conducerii Editurii Eikon, în numele căreia semnează Vasile G.Dâncu.

 

 

Scrisoare către Grigore Pop


Bade Grigore,


Înainte de a ţi scrie rândurile de faţă vreau să ţi spun că tocmai m am întors de la Galeria de Artă unde am prezentat o superbă expoziţie de fotografii. Fotografiile reprezintă pei¬saje absolut fascinante, temeinic şi sincer observate, care mi au adus aminte de Runcul de altădată. Am văzut dintr un foc valea şi dealul, cărarea şi drumul, pădurea şi poiana; o nemăr¬ginită hartă verde a satului nostru desfăşurată ca o faţă de masă: din Şuliga la Sleamăn, din Vorişte în Podeni, din Dealul Coastei în Colnic, din Cişera în Săcături, din Prelucă în Dâmb. Fotograful are darul de a vedea o lume a reliefurilor înalte şi curate. Ceva în genul prozelor scrise de Miguel Torga, Alexandru Vlad şi Charles Ferdinand Ramuz. O lume care seamănă cu poezia lui Ion Pillat. E universul pe care cu un aparat inefabil îl fotografiază, de fapt, mereu şi Dumnezeu Creatorul. E lumea Psalmului 103. Câmpul verde şi cerul albastru copleșesc orice dizarmonie, ascund, cum ar spune dascălul Pavelea, orice personaj neavenit „după spatele lui Dumnezeu”. În concluzie: toate aceste fotografii alcă¬tuiesc un paradis, o grădină a raiului în aşteptarea oame¬nilor buni şi frumoşi la suflet şi la gând. Cândva o să apară şi ei. Vom avea atunci probabil cea mai bună expoziţie din oraş cu oameni şi... peisaje.
Acum când îţi scriu mi s a făcut un dor teribil de Runc, de dumneata, de runcanii noştri. Ca să mi treacă dorul ţi am recitit versurile care seamănă uluitor cu peisajele despre care ţi am vorbit. Sunt atât de demult şi atât de moderne încât sunt sigur că mă aflu în faţa unui mare poet. Unele dintre ele le ştiu pe de rost din copilărie, aşa cum am ştiut pe de rost Cântecele lui Vasile Dâncu. N am să uit niciodată versul dumitale „Lupii au mâncat poteca pe care se întorcea tata acasă”, vers emblemă care m a învăţat o dată cu filosofii greci şi cu Părinţii Bisericii ce înseamnă suspi¬narea, ruperea potecii, a cărării dintre om şi Casă, dintre viaţă şi moarte, spargerea legăturilor, scandalul dintre moarte şi înviere, teoretic vorbind, datul tragic, dar şi posibilitatea de mântuire a omului rătăcit în pădurea stăpânită de lupii destinului.
Sunt grav şi patetic pentru că doresc să ţi fac o mărturisire. În ceea ce priveşte literatura, eşti, bade Grigore, alături de Vasile Mititean, Vasile Dâncu, Vasile Pinti, acesta din urmă un neînfricat haiduc şi un minunat fotograf (oare pe unde sunt miile lui de fotografii alb negru?!), încă unul dintre maeştrii mei. Aşadar îţi sunt îndatorat cu asupra de măsură. Țin minte. Nu uit. Mi ai dat să citesc Blaga. Mi ai dat să citesc Flaubert. Salambo. Am tăifăsuit ceasuri întregi despre poezie. Am peripatetizat zile şi seri la rând despre marile cărţi ale omenirii. Acolo pe Săcături, în vârf de deal, între pomi, în grădini, pe răzoare, între volume de poeme puse una peste alta, în colţ de laiţă or aşezaţi pe cufere din lemn ticsite cu cărți cu care dumneata şi eu mai târziu am făcut armata. Aici am citit primele numere din România Literară, revista în care ai fost publicat ani la rând de Geo Dumitrescu, aici l am întors pe Eminescu şi pe Coșbuc pe toate părţile şi tot aici mi ai vorbit printre primii despre versul liber, poezia fără rimă. Dai li!, cum ar spune N. Steinhardt.
Citesc Balada dorului şi sunt deopotrivă încântat şi emoţionat. E o carte care vorbeşte despre Runcul nostru ca despre un fecior chipeş şi înalt. E ca un clop cu păuni. Ai reuşit să pui în aceste versuri o cantitate uriaşă de frumuseţe caldă şi calmă căreia nu i găsesc corespondenţă decât în măreţul poem al lui Victor Hugo, Somnul lui Booz şi în Ţara mlaştină a irlandezului Seamus Heaney. Pentru mine e ceva gingaş şi tonifiant. E o poetică anume. O poezie care mă face să retrăiesc aerul unui loc privilegiat, starea unui spaţiu din care încă, din fericire, n am fost izgonit, poteca încă nemâncată de lupii şi eroii civilizatori – Casa.
Balada dorului m a convins că voi, poeţii inspiraţi, cei care aţi rămas pe dealuri, faceţi parte din peisaj. Merii şi cireşii sunt bucuroşi să înflorească în preajma voastră. Fagii şi mestecenii sunt fericiţi când cuţitaşele voastre scriu numele iubitelor pe coaja lor. Iarba tresare şi grâul se coace când vă faceţi drum printre spicele holdelor. Până şi umbrele şi ceţurile au parte de lumini jucăuşe când vă iviţi voi.
Închei spunându ţi că în curând voi veni la Runc. Sper să fiu recunoscut de nucii şi de perii de pe Săcături şi să mă alătur, vouă, poeţilor inspiraţi de pe dealuri.

Cu drag,
Ioan PINTEA

 

Comentarii

Publică un comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public.
CAPTCHA
Vă rugam să completaţi codul din imagine în rubrica de mai jos.
Image CAPTCHA
Introduceţi literele din imaginea de mai sus.