Reforma educaţiei e simplă: jucaţi-vă cu elevii pe net!

Măsurile pe care intenţionează să le ia Ministerul Educaţiei, ca prime “leacuri” pentru bolile din sistem, dovedesc ne-priceperea tendinţelor acestei lumi, inadecvare la realitate şi, mai grav, ignorarea singurului resort care poate face plăcut procesul de învăţare: jocul.

Accesul elevilor în şcoală pe bază de cartelă magnetică şi introducerea unei ore de lectură obligatorie, acestea sunt două exemple din pachetul de “reformă” pe care l-a anunţat secretarul de stat Oana Badea. Ce “citim” din start în aceste posibile modificări? Că ele atacă efecte, nu cauze: absenteismul şi ignoranţa nu sunt temeiuri, ci consecinţe ale mentalităţii complet desuete care domină învăţământul nostru preuniversitar. De aceea, înăsprirea controlului – într-un sistem în care relaţia profesor-elev a rămas oricum prinsă în “cornierele” de discurs şi atitudine tipice anilor ‘80 – nu ar face decât să stârnească printre copii o şi mai puternică reacţie de respingere faţă de tot ce înseamnă instituţia şcolii şi oferta ei pentru viaţă.

Şi cu asta ajungem la prima “acuzaţie”: ne-priceperea tendinţelor acestei lumi. Una dintre aceste tendinţe, printre cele mai conturate, poate fi rezumată simplu: no limits. Trăim vremuri în care frontierele, de la cele care blocau călătoriile până la acelea dintre real şi virtual ori dintre spaţiul public şi spaţiul privat, fie se prăbuşesc ca la domino, fie devin tot mai poroase. Elevii de azi gândesc şi acţionează deja în acest spirit, ca să nu mai vorbim despre generaţiile următoare. A le impune o transformare prematură în “soldaţi” de multinaţională, a-i bloca înlăuntrul unor ziduri când ei se simt liberi pentru că sunt conectaţi cu întreaga planetă prin intermediul telefoanelor mobile inteligente, ar însemna să accentuăm dramatic “schizoidia” – ruptura cognitivă dintre ceea ce le place să fie, ceea ce oricum sunt, pe de o parte, şi modelul anacronic pe care şcoala se chinuie să li-l aplice, pe de altă parte.

Să fim sinceri: câţi copii percep învăţătura ca pe o hrană personală sau măcar ca pe o “investiţie” în propriul viitor, cum se zice mai nou? Şi câţi o iau ca pe o corvoadă? Şi-atunci, nu e limpede că schimbările trebuie orientate înspre echilibrarea acestei balanţe?

În acest context, am dat întâmplător, săptămâna trecută, peste reluarea unei ediţii a emisiunii “Ca la carte” de pe TVR, în care Cristian Tabără îl avea ca invitat pe academicianul Solomon Marcus. La 86 de ani, pentru că judecă la nivel de concepte şi pentru că şi-a păstrat curiozitatea faţă de schimbările societăţii, venerabilul matematician şi teoretician al limbajului a diagnosticat şcoala românească mai precis decât ar fi făcut-o orice oficial sau comisie din Minister. El a spus, printre altele, că metodele de predare se cer adaptate cât mai grabnic ţinând cont de existenţa şi influenţa internetului. (Asta trebuia să se fi petrecut de mult, dar nici acum nu e timpul pierdut). Faptul că elevul, încă din clasele mici, se raportează deja la reţeaua mondială, însă, concomitent, e silit să funcţioneze într-o paradigmă de secolul XIX întârzie nepermis plierea sistemului pe nevoile maturităţii şi îl înstrăinează pe viitorul adult de instruirea pe care o primeşte în cadru organizat.

La asta mă refeream când vorbeam despre inadecvare la realitate. Nu e nici pe departe suficient să existe ore de iniţiere în informatică sau ca elevii să primească teme care presupun utilizarea unor site-uri. Concepţia sistemului trebuie refăcută pornind de la faptul că toţi copiii sunt fascinaţi de internet şi că gândesc deja în cadrele sale, de la ideea de fragment viral până la structurarea operaţională a minţii lor sub formă de arbore (proces mai mult decât vizibil în relaxarea cu care folosesc meniul telefonului mobil).

În fine, jocul. Mai bine zis, lipsa jocului. Aici e discrepanţa cea mai mare între situaţia concretă din clase şi pedagogia modernă. Fără joc, nu se poate naşte interesul faţă de beneficiile educării şi nici revenirea entuziastă de a doua zi. Iar nevoia de joc, imperativul ca profesorii să renunţe la stilul ex cathedra şi să se deschidă către latura ludică a relaţiei cu elevii, acestea se leagă firesc cu dispariţia limitelor şi cu “îndemânarea” pe internet.

Copiii care jonglează pe ecrane digitale şi care schimbă fişiere prin bluetooth nu numai că par din “alt film” în raport cu profesorii care-şi “prind urechile” când e vorba să trimită un sms, dar a-i pune pe aceştia din urmă să facă pontajul cartelelor magnetice sau să le îndese lecturi în decursul unei ore n-ar face decât să arunce în aer până şi ultimele poduri rămase deasupra prăpastiei dintre ei.

*