Scrisoare către cei dinăuntrul limbii române

Ce poţi să faci? Asta e singura întrebare importantă în aceste zile de furie uimită. Până unde vor mai merge? Cât să mai rabd? Ce variante am împotriva imposturii?

Ce poţi să faci tu, cel care citeşte, pentru viaţa ta, pentru copiii tăi, pentru ţara ta?

Ştiu că te-ai gândit. De fiecare dată când îţi pui problema, scârba ţi-e domolită de o dragoste fragilă, pe care nu o prea cunoşti şi ai vrea s-o alungi. În definitiv, ce datorie am eu faţă de România? Niciuna. Aşa îţi spui şi, pentru că îţi spui aşa, nu rezolvi nimic.

Ai putea să emigrezi. Ai luat în calcul posibilitatea asta de atâtea ori şi, totuşi, o respingi. Tot ce ştii să faci se leagă de limba română, trăieşti înăuntrul limbii române, eşti unul dintre angajaţii ei, iar asta te împlineşte. Nu-ţi trece niciodată prin cap să faci grevă, ba chiar îi eşti recunoscător angajatorului că îţi permite să-ţi câştigi pâinea.

O emigrare e, mai întâi de toate, o părăsire a limbii române. E curajul de a-ţi reseta creierul, pentru că limba în care ai crescut e reţeaua originară a minţii tale. A te muta înăuntrul altui spaţiu lingvistic nu poate să fie decât o reprogramare de ordin tectonic. Şi nu oricine are spiritul sau inconştienţa unui aventurier neuronal.

Ai putea să te retragi din realitatea cunoscută. Să nu te mai uiţi la televizor (sau doar la filme şi sport), să îţi refuzi interesul pentru tot ce înseamnă eveniment politic, să te înconjori de bucurii casnice şi de cărţi. Să încerci să nu-ţi mai pese ce e cu “societatea”. Nici măcar nu-ţi place cum sună acest cuvânt, “societatea”. Întâmplă-se ce s-o-ntâmpla, am o singură viaţă, nu vreau să îmi mai bat capul cu salvarea unei comunităţi care nu vrea să fie salvată. Continuarea o puteți citi aici