Singura şansă a lui Emil Boc…

… de a-şi salva cariera politică şi, mai ales, de a-şi reface imaginea, care acum este cea de marionetă deşirată, ar fi să se întoarcă împotriva lui Traian Băsescu. Imposibil, veţi zice, şi aţi avea aproape toată îndreptăţirea. Pe câţi dintre noi ne lasă inima să-i facem rău bine-făcătorului nostru? Câţi dintre noi ne “ucidem tatăl”, în sens psihanalitic? Oare Boc poate? Ar putea?

Această ultimă întrebare nu-şi întâlneşte răspunsul decât cu ajutorul unei incursiuni în trecut. Copil de ţărani din Apuseni, Emil a’ lu’ Nuţu Năii e mezinul între cinci fraţi, cu 9 ani mai mic decât al patrulea născut. E limpede că, scund, ochelarist, venind de la ţară şi comparându-se cu fraţi mult mai mari, el a reuşit în viaţă datorită unei uriaşe ambiţii.

Iar dacă ar trebui să găsim un fir roşu carierei sale, acesta ar fi continua depăşire a propriei condiţii – fie ea socială, fizică, intelectuală sau politică. Aşa a absolvit două facultăţi care presupun memorizare intensă (Istorie şi Drept), aşa a intrat în universitate, în barou, în politică. Aşa a ajuns deputat, lider de grup parlamentar, preşedinte de partid, primar, prim-ministru.

Însă acest preaplin de ambiţie are mai totdeauna o faţă nevăzută, o latură care lesne se poate întuneca, şi care s-ar putea numi compromisul însoţirii.

În 1989, Boc era unul dintre şefii studenţilor comunişti din universitatea clujeană. După 10 ani, se înscrisese şi fusese ales şef de filială în cel mai dispreţuit partid de la acea vreme, partidul care săpase din interior coaliţia democratică aflată la guvernare. După alţi 10 ani, era premierul incapabil să destrame liota clientelară din imediata sa apropiere şi preşedintele aceluiaşi partid, care între timp îşi schimbase nonşalant ideologia, votând unanim trecerea de la stânga la dreapta. Articolul complet îl puteţi citi aici.