Speranţa moare ultima

Dum, 19/09/2010 - 16:41

primim la redacţie

Este propoziția care caracterizează cel mai bine, situația economiei private din România anului 2010. Să mă explic.
Viața mă pune în fața unor situații hilare, care par singulare, dar se repetă cu obstinație.
Intru în contact cu mulți intreprinzători privați, o mare parte cu afaceri începute încă în primii ani de după revoluție.
Busienss-uri care ar trebui să fie mature, dar care din păcate, sunt muribunde. Ele nu s-au dezvoltat bazându-se pe certitudini, analize și viziune ci pe optimism exagerat, uneor frizând absurdul.
Să luăm modelul clasic al afacerii mici din România:
În cele mai multe cazuri acestea sunt demarate de cei care stăpânesc o meserie sau copiază un model de afacere care pare de succes. În principiu este la fel și în SUA, Germania sau oriunde în lumea civilizată. Până acum ”nimic nou pe frontul de vest”.
Dacă o afacere de familie în statele menționate se transmite peste ani la fel de mică, de familie și sănătoasă financiar, la noi e un pic pe dos.
Afacerea a fost mică un timp, după care, micul antreprenor dorește dintr-o dată să devină “mare”, așa cum a văzut la alții.
Devine brusc “patron”-nu am nimic cu acest termen care definește o îndeletnicire respectabilă în alte părți.
Din păcate la noi înseamnă prea de multe ori: “aroganță”, “jeep”, “casă nesimțită” și nu în ultimul rând “amantă tunată”. Lucruri care reprezintă în ochii unora, imaginea succesului.
Nu intru în polemică arătând că Bill Gates conduce Toyota Prius sau Warren Buffet-partenerul lui în filantropie, nu a avut niciodată mașină nouă și trăiește în aceași casă pe care a cumpărat-o în anii 60 cu câteva zeci de mii de dolari.
Copii acestor patroni adevărați nu spulberă bătrâni pe trecerea de pietoni nici nu sunt prinși drogați la școală, dar asta e o altă poveste.
Să revenim la ai “noști ca brazii”.
Pentru că “mare” nu poate să fie cineva care are spațiu închiriat, utilaje vechi și computere “second”, prima grijă este să-și “marcheze teritoriul”, construind sedii mari, fabrici și depozite “state of the art” musai cu utilaje ultimul răcnet.
Nu se mai ocupă de a găsi clienți, a analiza situații de vânzări, trenduri, a împărți zâmbete și bunătate în jur, Devine încruntat, ocupat, dorește să se ocupe de toate detaliile, în majoritatea cazurilor inutile. Nu acceptă sfaturi, chiar dacă vin de la profesioniști adevărați. El nu plătește “minte”, are alte griji.
După ce febra a trecut. Cash Flow-ul făcut de funcționarul de la bancă,( Fă-l tu că știi mai bine cum trebuie să dea bine indicatorii, doar fac ce-a mai “cea mai cea mai investiție din oraș”), nu vrea să intre în “parametrii” prognozați.
Omul nostru vede că nu mai are bani să-și platească creditele, angajații “mârâie”-normal, nu au fost plătiți de luni de zile, furnizorii neplătiți la rândul lor, încep să-și ceară banii. Fiscul pune sechestru pe “bijuteria de investiție”.
Toată lumea s-a coalizat împotriva lui. Parcă nici “amanta” nu mai e ce a fost, cere tot mai mult și dă tot mai puțin.
Imperiul se dărâmă, deciziile luate sunt tot mai proaste, se împrumută de la cămătari sau rude pentru a-și plati datoriile care să-i permită să supraviețuiască.
Dar speră în continuare că totul nu e decât un accident, că zilele bune vor reveni. Speranța e totul, “doar sunt mare, cum să mă prăbușesc!”
Să mă ajute statul, că dau de mâncare atâtor oameni. Sunt important, îi cunosc pe toți politicienii, i-am finanțat pe toți ca să-mi fie bine.
Care e realitatea?
Economia e o știință exactă, iar legile pot fi influențate prea puțin de către oameni. Creșterea necontrolată este cauza numărul 1 al eșecului în afaceri. O firmă mare, are cu totul alt model de afacere decât una mică. Alte reguli, alte proceduri, priorități dar în primul rând alt tip de management. Unul mai cu minte, chiar multă minte.
Dar speranța nu moare, chiar dacă suferă.