Victoria lui Leandru

“Ziua, după măsura bizantină a vremii, o împărţeau în două, la fel ca şi noaptea. La miezul nopţii se odihneau şi aveau grijă să nu meargă nici prea repede ca să nu ajungă din urmă armata austriacă fiindcă prăda totul în fuga ei, nici prea domol ca să nu fie ajunşi de avangarda tătară din oastea sultanului. În urma lor venea frica celorlalţi şi frica asta a altora gonea frica din faţa lor. După care veneau ciuma şi foametea, iar după ciumă turcii, pârjolind şi năruind şi dând sabiei de mâncare tot ce ar fi atins. Uneori, în învălmăşeala aceea teribilă, Leandru şi Diomidije Subota întâlneau pe marginea drumului înţesat de fugari câte un om neclintit care într-o palmă de pământ sădise sămânţă şi făcuse legământ să stea aşa în picioare până nu înfloreşte.

- Totul or să distrugă, or să distrugă totul! Dacă nu unii, atuncii alţii – repeta Diomidije Subota stând într-un picior şi încălzindu-l pe al doilea cu palmele. Ca într-o seară Leandru să-i curme văicărelile.

- Să-ţi zic eu care, Diomidije. Eu socotesc că e-o sminteală că noi ne dăm foc la toate de după noi; că doar duşmanul n-are cum izbândi să pustiască şi să pârjolească totul. N-or fi ei gerul să usuce pământul aşa cum gerul usucă peştii. Dimpotrivă, cu cât lăsăm mai mult după noi, şi pe ei îi ţine pe loc distrusul, cu atât mai mult tragi nădejde că barem tot o să rămână ceva după noi şi pentru noi. De aia nu trebuie prădat şi pustiit. Dimpotrivă, trebuie chiar construit, chiar şi acum. Şi noi toţi suntem zidari. Şi ce nemaipomenită marmură ne e dată pentru zidit: ore şi zile şi ani, iar visul şi vinul sunt mortarul.” (Milorad Pavić, “Partea lăuntrică a vântului sau roman despre Hero şi Leandru”, editura Paralela 45)

*

Când n-am nici o carte pe care să o aştept şi care să mă aştepte, când pe “lista de aşteptare” nu arde nimic, mă întorc la Pavić “al meu”, ca la bunici. La romanul de faţă – care a apărut în 2003, dar îl mai găsiţi în librării, doar să căutaţi un pic – mă întorc a treia oară şi, încă o dată, continuă să mă uimească ideea lui Leandru de a construi când toţi ceilalţi se refugiază, dărâmă şi dau foc.

Şi ce construieşte el, în două-trei zile, cu acea zvâcnire pe care şi-o descoperise în tinereţe? Biserici. Între austriecii care se retrag şi turcii care vin din urmă să-i ia gâtul, Leandru ridică biserici. Nu le face doar zidurile, ci le lasă întregi, cu tot cu clopot în clopotniţă.

În teritoriul nimănui, când unii îşi caută restul de viaţă, iar alţii se grăbesc să li-l ascundă, Leandru se opreşte cât să nu fie prins şi, ca-ntr-o mărturisire de credinţă şi de nesupunere istorică, închină bisericuţe Maicii Domnului.

Ce victorie grozavă: să n-apuce duşmanul să dărâme în ritmul în care tu construieşti. “Pe ei îi ţine pe loc distrusul”.