"Autostrada" REBREANU": De vorbă cu NICULAE GHERAN

- Ne obişnuiserăm ca manifestările literar-artistice prilejuite de aniversarea lui Liviu Rebreanu să vă aibă în centrul programului ca organizator şi moderator al sesiunii de comunicări. Din surse demne de crezare aflăm că, deliberat, aţi renunţat la colaborarea cu bistriţenii.
- Cu bistriţenii în niciun caz, cu autorităţile locale da. Ele fluctuează din patru în patru ani şi, indiferent de culoarea lor, nu pot avea pretenţia că reprezintă în eternitate opiniile locuitorilor de pe malurile Someşului şi cu atât mai puţin ale întregii ţări. Eu însă am şansa (se poate citi şi neşansa) de a fi în afara oricărui partid, de a fi votat numai cu Rebreanu, pe care şi acum îl consider mai viu decât mulţi muribunzi ce se consideră nemuritori. Că n-am greşit o dovedeşte existenţa ediţiei critice de Opere ale romancierului - realizată in 23 de volume -, singura din cultura interbelică începută şi terminată. În consecinţă, orice prostie aş face, prin moarte mă izbăvesc, dar ediţia rămâne, chiar şi în ochii celor care m-ar dori decedat de pe acum.
- De data aceasta ce v-a mai supărat?
- Acest „mai“ – scăpat de dvs. – mă obligă la adnotări. Da, într-adevăr, cu 35 de ani în urmă, în preajma Centenarului Rebreanu – stabilit să aibă loc la Bistriţa -, am fost invitat să vorbesc în faţa unei mari adunări, în prezenţa multor conducători ai administraţiei centrale. Zis şi făcut! Numai că, servil, Comitetul Judeţean P.C.R. a insistat să-mi prezint cuvântarea la control. „Şi dacă vorbesc liber?“- am replicat - „Aveţi toată libertatea, dar puneţi pe hârtie ce vreţi să spuneţi!“ Bineînţeles, am refuzat. Drept urmare, nici măcar să particip la adunare n-am fost chemat. Mai mare râsul, câtă vreme volumele mele se aflau pe masa prezidiului, iar doamna ministru Suzana Gâdea se mândrea cu ele ca o realizare a regimului multilateral dezvoltat! În acest context, am întors spatele autorităţilor locale, nicidecum bistriţenilor, refuzând ani de-a rândul să răspund la invitaţii oficiale. N-aş fi însă cinstit, dacă n-aş spune adevărul până la capăt. Peste ani, mă pomenesc trimis de Ministerul Culturii la Bistriţa pentru soluţionarea unor probleme de resort, însoţit de Radu Constantinescu, directorul editurilor. Nici vorbă de Rebreanu. În gară, ne aştepta un reprezentant al răposatului Comitet pentru Cultură şi Artă, care ne-a luat cu o maşină, îndreptându-ne spre o destinaţie necunosută. Străbătusem de mult străzile oraşului, iar maşina alerga continuu pe drumuri de ţară, fără nicio lănurire din partea însoţitorului. Intrasem la idei – deloc senine –, când ne-am oprit în dreptul unei şcoli săteşti, unde eram aşteptaţi de secretarul cu propaganda, Constantin Răducu, o şefă a Comitetului de Cultură şi Artă, un profesor din localitate şi o masă de revelion, indecentă pentru vremurile de-atunci şi de azi. Răducu şi-a cerut iertare pentru neghiobia subordonaţilor săi, cu rugămintea să uit incidentul de la Centenar, dând vina pe „tovarăşii de la C.C.“, adevăraţii responsabili. Nu minţea, căci acelaşi incident s-a repetat la Bucureşti, în sala Ateneului Român. Nu şi la Academia Română, unde Zoe Dumitrescu-Buşulenga m-a rugat să particip, după ce în prealabil fusesem invitat nominal la Budapesta şi Roma, în cadrul unor manifestări similare. Răzbunarea mea a fost creştinească: „Cele rele să se spele!“, dar am băut cu dl. Răducu până s-a făcut cui, de nu mai putea să vorbească. Întrebaţi pe cei care au asistat la „împăcare“. Din cei cinci participanţi, n-oi fi singurul în viaţă.
- De data aceasta, cine v-a mai cerut cuvântarea la control?
- De-ar fi făcut-o, nu era rău. Într-o ţară în care se citeşte din ce în ce mai puţin, o lectură face mai puţin rău decât o alegere frauduloasă. Grav este că nu pe mine m-a afectat, că n-au cum, ci un întreg plan de cercetare ştiinţifică.
- Curios, în repetate rânduri aţi scris numai de bine despre colaborarea cu bistriţenii.
- Am scris şi vorbit adesea despre acest adevăr. Ceea ce n-am izbutit să rezolv cu un prim-ministru (Radu Vasile), doi miniştri (Răzvan Teodorescu şi Ion Caramitru), plus un şef de comisie parlamentară (Gabriel Ţepelea), am izbutit să înfăptuiesc cu doi bistriţeni: Gheorghe Marinescu, preşedinte de Consiliu Judeţean, şi Mircea Prahase, directorul Complexului Muzeal. Graţie lor s-au creat condiţii pentru finalizarea ediţiei de Opere, prin realizarea vol. 19-20 (2000), 21 (2002), 22 (2003), 23 (2005), şi a unor studii complementare precum: Cu Liviu Rebreanu şi nu numai (2007), Liviu Rebreanu prin el însuşi (2008) – apărut în colaborare cu Andrei Moldovan. Cu secţiunea Rebreniana din volumul Sertar (2004), începusem să explorăm uriaşul fond documentar din arhivele Academiei, ca probă peremptorie a viitoarelor înfăptuiri. Să amintim că două cărţi ce poartă efigia forurilor bistriţene au primit Premiul Hasdeu al Academiei Române şi al Uniunii Scriitorilor (filiala Cluj), soldate pe malurile Someşului cu acordarea titlului de cetăţean de onoare al oraşelor Bistriţa şi Năsăud, plus diplome înrămate, două pixuri şi felicitări de Anul Nou. Noroc că ultima decoraţie primită pe plan central la Bucureşti îmi acordă, prin decret prezidenţial, dreptul la o groapă şi fanfară la înmormântare. Să tot trăieşti! În spiritul actualului regim de economii, mă gândesc să renunţ la fanfară şi să cedez groapa (nu pot să-ţi spun cui, că ştii).
- Şi tocmai aceste succese, chiar şi neonorate material, să fi dus la despărţirea amintită?
- Stimate domn, un ins care după Marea Revoluţie din Decembrie (sau ce-o fi fost ea) renunţă la oferta unui titlu de senator nu poate fi acuzat de căpătuială. Ca să pot lucra exlusiv la realizarea unor lucrări monumentale, prin valorificarea uriaşei arhive Rebreanu, studiată asiduu pe parcursul a 40 de ani, mi-am dat demisia din funcţia de director al Editurii Institutului Cultural Român, instituţie cu multe filiale pe toate continentele, demne de vizitat cu prilejul expoziţiilor de carte. Demisia mi-a fost respinsă de Augustin Buzura şi acceptată de Horia Patapievici. Am demisionat, pentru a deveni un simplu muzeograf la Bistriţa. Întrevezi în această deliberată autoretrogradare administrativă vreo doză de arivism?
- Nici vorbă, dar în Arta de a fi păgubaş - ca să citez un titlu din cărţile dumneavoastră - aţi acţionat, ca şi altădată, din proprie voinţă.
- Într-adevăr, am fost somat să aleg între a fi pensionar sau muzeograf, calităţi care, peste noapte, au devenit în România incompatibile. Prin această opţiune, statul realiza o economie lunară de 1601 lei. Despre avantajele acestor măsuri înţelepte ne-a vorbit insistent un parlamentar îmbrăcat în haine negre, cu cămaşă neagră, cravată neagră, ciorapi negri, pantofi negri - poate chiar şi cu izmene negre -, al cărui nume nu-l pronunţ, de teamă să nu dea dispoziţie subordonaţilor lui - pricepuţi ca şi dânsul în treburi culturale - să nu se mi ridice gunoiul din faţa casei.
- Şi care-i vina acarului Păun?
- Nu-i chiar acar, ci ditamai preşedinte de Consiliul Judeţean. Nu-i dau nici lui numele, să nu se zică mâine-poimâine că am ceva cu ruşii. În loc ca subalternii lui să mă întrebe la telefon pentru ce optez între funcţiile amintite, m-au chemat la Bistriţa, unde am fost pus să prezint în faţa unei adunări planul de cercetare ştiinţifică al Muzeului Judeţean pentru valorificarea fondului arhival Rebreanu, aflat la Bucureşti, nicidecum la dispoziţia localnicilor voştri. Proiectul cuprindea trei lucrări deosebite. Vi le prezint, ca să nu vă zic, precum Dan Diaconescu de la O.T.V., că „altfel nu ştiţi ce pierdeţi“.
1. Reluarea ediţiei critice Rebreanu (opera magna, în 11 volume), tipărită între anii 1968 şi 1984) – care nu mai există nici în anticariate -, într-o serie corectată de autorul ei şi într-o formulă nouă: Opere, scrise şi prezentate de Liviu Rebreanu. Recolaţionasem toate textele romanelor, nuvelelor şi pieselor de teatru, putându-se corecta greşelile de tipar. De asemenea, dispuneam de toate mărturisirile autorului despre propriile creaţii, ca să putem oferi o ediţie definitivă. În plus, într-o Addenda urma să reproducem caietele de creaţie ale fiecărei lucrări, plus variantele lexicografice, rod al comparării tuturor versiunilor antume. Cunoşti pe mapamond vreo serie de opere realizată în această formulă? Închipuieşte-ţi cum ar arăta nişte ediţii similare, în prezentarea unor Balzac, Dickens sau Dostoievski. Toate costurile materiale urmau să fie preluate de Editura Academiei, potrivit angajamentelor luate de directorul ei general, D.R.Popescu. Ca şi până acum, la publicarea cărţilor judeţul Bistriţa-Năsăud nu participa cu nicio copeică. Important e că prin noile măsuri, realiza o economie lunară de 1601 lei. Nu zâmbi: o privată publică în oraş v-ar fi costat infinit mai mult.
2. Scrisori către Liviu Rebreanu (4 volume), selecţie de circa 2000 de epistole din uriaşul documentar aflat în depozitul Academiei, cu înscrisuri de la Arghezi la Zarifopol. Ca preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, director general al Teatrului Naţional, director al Educaţiei Poporului, director de ziare şi reviste, autorul lui Ion a stat în centrul vieţii culturale interbelice, aşa încât epistolarul amintit este o panoramă a culiselor literar-artistice din epoca amintită.
3. Biobibliografia Rebreanu, cu circa 5000 de titluri. Inventarul fotografia temelia bibliografică a unei munci de decenii, evitând ca viitorii cercetători să umble pe drumuri bătătorite, pornind spre alte orizonturi.
„Acarul Păun“ de care vorbeai m-a asigurat că pot lucra liniştit mai departe, că există posibilitatea legală de a remunera munca mea şi a celor pe care, cu răbdare, îi pregăteam pentru preluarea ştafetei. Considerând că-i om serios – la prima vedere aşa pare – am continuat câteva luni să lucrez pe daiboje. Am trimis cca 250 de scrisori adnotate din volumul 1 de Corespondenţă (literele A-C), plus transcrierea altora, pentru listarea în calculator. Între timp, acarul tău a schimbat macazul, fără să-mi spună o vorbă. Mult sub nivelul lui Răducu, ins care, cel puţin, a simţit nevoia să-şi ceară iertare pentru încurcăturile provocate de subordonaţi.
- Ce-ar fi de făcut?
- Un singur lucru. Să nu uitaţi! Şi dacă acum sau peste ani veţi simţi lipsa lucrărilor amintite, să v-amintiţi cui se datorează ea.
- Sincer, regret!
- Să nu regreţi nimic. Mie şi lui Einstein ne-au făcut un serviciu. Obligat de autorităţile voastre să renunţ la Rebreanu, m-am aplecat asupra prozei proprii şi de curând am predat la tipar un nou volum, Oameni şi javre, din ciclul Arta de a fi păgubaş.
- Şi lui Einstein?
- Bucuria postumă de a nu fi dascăl de fizică la vreun liceu din România, că ar fi fost somat să aleagă între funcţia de profesor şi cea de pensionar.