Foamea de sens

“De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens.” (N. Steinhardt)

De ce se strâng atâţia oameni la manifestaţiile legate de Roşia Montană? Cum poate fi explicată diversitatea “ideologică” a protestatarilor, care fac parte din grupuri alteori (şi mai mereu) antagonice? Şi de ce această cauză, şi nu alta, a scos în stradă cel mai cosmopolit segment de Românie?

M-am tot gândit la aceste întrebări în ultimele săptămâni, am citit relatări, impresii şi comentarii ca să înţeleg şi, totodată, m-am mirat de amploarea sufletească pe care a luat-o această poveste pentru zeci şi sute de persoane pe care le respect şi care, ca la un semn, au devenit activişti inconturnabili întru salvarea faimosului sat şi a comorilor sale.

Nu ameninţarea ecologică, nu sfidarea politică a proiectului de lege care dădea unei companii private drept de expropriere, nu ONG-urile care vorbesc de ani buni despre pericolul exploatării cu cianuri şi nici bâlbâielile bipolare ale premierului, niciuna şi nici toate la un loc nu au dus la această radicalizare fără precedent.

Era nevoie de un coagulant, de un spirit comun, de o electricitate inconştientă care să producă această atitudine.

Iar aici trebuie să fac o precizare: nu mă interesează demonstranţii de profesie, cei care ar fi prezenţi în Piaţă şi împotriva lui Băsescu, şi împotriva lui Ponta, şi dacă e vorba despre ACTA, şi când sunt combătute organismele modificate genetic. Mă interesează miile de oameni care au ieşit după, cei care s-au dus cu cărucioare sau cu copiii în cârcă, profesioniştii care au o viaţă şi după ce se termină mitingul – scriitorii, cineaştii, IT-iştii, arhitecţii, profesorii şi jurnaliştii care au simţit că de data asta trebuie să se implice, ei sunt fenomenul la care mă refer şi care ne indică o prefacere majoră în inconştientul colectiv.

Cu ce seamănă aceste caracteristici, unde ne duc cu gândul coincidenţa contrariilor şi ruperea barierelor interioare, combinate cu mirajul aurului şi cu un spectru apocaliptic?

Ipoteza mea este că s-a creat un mit, că această poveste a căpătat valenţe escatologice nebănuite şi, în consecinţă, asistăm la o alchimie mentală generalizată.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că în sufletele acestor oameni – cei mai conectaţi dintre noi, cei mai adânciţi în traiectoria individuală, care au şi cele mai mari şanse de a reuşi în carieră – s-a declanşat, datorită ingredientelor acestui mit urban (comoara, locul uitat de lume, perspectiva catastrofei), un proces inconştient de regăsire şi salvare a sinelui.

Obsesia succesului, jobul, facturile, stresul – pe scurt, viaţa trăită pe orizontală – au ţinut sub obroc până acum nevoia omenească şi legitimă a unei verticale, foamea de sens, sentimentul că aparţii şi eşti viu pentru ceva mai înalt decât tine.

Ceea ce se petrece este o trezire a religiosului - categorie mentală care, indiferent dacă e înnăscută sau nu (aici, filosofii, teologii şi istoricii religiilor nu vor cădea niciodată de acord), se manifestă ca imperativ al participării depline la ceva dincolo de lumesc.

Religiozitatea nu e valabilă doar în cazul celor care merg la biserică sau care se roagă unei divinităţi. Religiozitatea e căutare de sine, pentru ieşirea din statutul de muritor. Nu întâmplător sloganul care a prins după primele săptămâni de incertitudine este “Uniţi, salvăm”: el cuprinde esenţa religiozităţii, ideile de salvare (mântuire) şi de comuniune. Nu întâmplător unii şi-au înlocuit imaginea de profil de pe Facebook – chipul adică, forma văzută a divinului – cu logoul campaniei. Nu întâmplător s-a creat un soi de fanatism printre apărătorii Roşiei, ca şi cum ei ar fi integrat această afacere între alegerile de viaţă şi de moarte.

Roşia Montană a devenit un substitut inconştient pentru sufletul fiecăruia – vulnerabil, aparent pierdut, în pericol pentru eternitate, dar cât de strălucitor în misterul lui. În final, orice salvare – a balenelor, a pădurilor virgine, a maidanezilor sau a bietului sat din Apuseni – e o tentativă mascată a propriei salvări.