Sîngeorz Băi sau Sîngeorzul românesc, a fost una dintre staţiunile redutabile ale Transilvaniei

Dr. Corneliu Gaiu

Localitatea, cunoscută în vechime sub denumirea Sângeorzu Românesc, este situată într-o mică depresiune de la poalele munților Rodnei. Renumele și-l datorează izvoarelor minerale, valorificate încă din veacul al XVIII-lea. Aflată pe cursul superior al Someşului Mare, a stat secole la rând în umbra puternicului centru economic Rodna, aşezarea făcând parte dintre aşezările româneşti din „Valis Valachalis”, cu largile ei libertăţi şi forme de organizare particulare. Astfel, pe la 1450 în fruntea obştii sângeorzene se afla un cneaz, iar la 1518 este încoronat voievodul Toma din Sângeorz.

Ce spun documentele


Înregistrarea documentară a localităţii datează din anul 1440 într-un document de danie al reginei Elisabeta în care mai multe sate din Valea Someşului erau donate familiei nobiliare Jack.
După 1475 toate aceste localităţi între care şi Sângeorzul ajung în stăpânirea cetăţii Bistriţei. La 1564 este menţionată, într-o hotărnicie comunitatea Sângeorz „oamenii din Sângeordzu” în frunte cu judele Mihoc, în anul 1602 este consemnat în fruntea obştii din nou un cneaz, iar într-un alt diferend privind proprietatea asupra unor munţi din anul 1638 este înregistrat ca jude Marcu Lupe alături de mai mulţi cetăţeni şi juraţi.
Dacă la 1510 aşezarea avea un număr de 18 gospodării, la 1640 erau evidenţiate 45 de familii iar la 1698 erau recenzaţi un număr de 43 de capi de familii, dintre care unele familii cu câteva zeci de oi, ceilalţi cu mai puţine. Primele nuclee ale vetrei satului Sângeorz s-au conturat în zonele „Pe sub coastă” şi pe „Rogină”. Caracteristica locuirii în această primă etapă rămâne cea a gospodăriilor risipite. La conscripţia din anul 1713 erau consemnaţi un număr de 51 de gospodării cu 72 de boi de jug şi 477 de oi, alţi 41 de locuitori fiind lipsiţi de proprietăţi, iar în anul 1721 erau 92 de gospodării, 25 de sesii pustii. Recensământul din anul 1733 conscrie un număr de 191 de familii, cu patru preoţi, fără casă parohială dar cu o biserică care deţinea teren de 4 care de fân şi arabil de 10 găleţi de cereale.

Perioada grănicerească


În anul 1762 Sângeorzul a intrat în componenţa regimentului de graniţă, locuitorii săi primind statutul de oameni liberi cu obligaţiile militare aferente şi cu toate beneficiile în plan economic şi cultural. După militarizare se înregistrează o regrupare a habitatului în arealele „Peste Apă” şi de-a lungul drumului înspre Rodna şi încep să se constituie gospodării pe Valea Borcutului. Măsurile impuse de administraţia militară determină o concentrare a locuirii cu concentrarea gospodăriilor de-a lungul axei Someşului şi o dezvoltare tentaculară pe văile adiacente.


Daca la 1784 Sângeorzul avea 2.050 locuitori, peste un secol, în 1880 erau 2561 locuitori dintre care români – 2386, ţigani – 126, evrei – 48, germani – 8, armeni 3. În anul 1900 Sângeorzul avea un număr de 3320 de locuitori în 748 case.

Apele minerale, motorul de dezvoltare


Dezvoltarea localităţii în epoca modernă îşi are suportul în descoperirea şi punerea în valoare a apelor minerale. Cea dintâi descriere a efectelor curative şi proprietăţilor acestor ape datează din anul 1770. După ce o vreme apele erau transportate la Rodna unde soseau curanţii, mai târziu au început să fie amenajate locaţii în vecinătatea izvoarelor. Pentru aceasta, în anul 1864 consiliul local hotărăşte ca o suprafaţă de teren din jurul izvorului mineral să fie trecută din proprietatea bisericii în cea a comunei care să o parceleze şi să ofere doritorilor să ridice cabane şi vile. În anul 1869 primăria a concesionat staţiunea pentru o sută de ani „Societăţii învăţătorilor din Năsăud” care realizează o serie de amenajări şi din iniţiativa cărora a fost dată denumirea de Hebe – zeiţa greacă a frumuseţii – staţiunii în anul 1876, iar o reprezentare statuară a acesteia a fost amplasată în vecinătatea izvorului.
Inițial scaldele erau amplasate la Rodna și Anieș. Amenajările balneare de pe valea Borcutului se derulează cu începere din anul 1880. Renumele pe care și-l câștigă apele minerale și rolul lor curativ în tratarea diverselor afecțiuni au dus la amenajarea unor spații de cazare și tratament. Prin amenajare izvoarelor, construirea de cabine pentru băi reci și calde, edificarea de vile și ospătării transformă treptat locul într-o așezare de vilegiatură. Deja la 1880 se înregistrau un număr de aproximativ 1000 de persoane sosite la cură. Pentru exploatarea apelor minerale, în 1888, lua ființă Societatea „Băile Hebe”.

Scriitorul Liviu Rebreanu frecventa băile de la Sîngeorz


În jurul surselor de apă au început să apară o serie de vile cochete (vila Monda – 1890, vila dr. Ciuta 1896). Descriind staţiunea, Liviu Rebreanu nota: „Uliţa băilor coteşte din şoseaua cea mare din mijlocul Sângeorzului, comună bogată şi nesfârşit de lungă. Un pârâu gureş roade necurmat drumul ce urcă uşor printre case ţărăneşti ce ajung la băile aşezate într-un cazan împresurat de dealuri împădurite. Vilele cochete sunt risipite şi ascunse printre brazi bătrâni, în jurul unui dâmb cu o tigvă uriaşă în vârful căruia chioşcul alb pare o tichiuţă de clovn. La picioarele dâmbului văzându-se de departe, într-un perete tăiat în piatră, izvorul tămăduirii bolboroseşte prin guri numeroase, adunându-şi borvizul într-un canal arămiu care-l duce în clădirea scaldelor”.
La punerea în valoare a potenţialului său balnear a contribuit şi legarea aşezării printr-o linie de cale ferată odată cu darea în exploatare a liniei Ilva Mică – Rodna, în anul 1909.
Dacă în documentele medievale localitatea apare sub denumirea de Szent Gyorgy, Zentgyurgy, Sângeorz (1598), Olah Szent Gyorgy (1839), după 1918 este înregistrat ca Sângeorzul Român iar din anul 1925 ca Sângeorz Băi. Statutul de oraş îl câştigă în anul 1960, dată după care încep o serie de amenajări edilitar urbanistice – canalizare, aducţiune de apă şi ridicarea celor două hoteluri de 600 şi 900 de locuri de cazare, captări de noi izvoare şi punerea în valoare a potenţialului curativ a zonei.
Dacă în anul 1930 Sângeorz-Băi avea o populaţie de 3812 locuitori iar în 1966, 4855 locuitori, cu 1224 de locuinţe, în anul 1992 populaţia oraşului depăşea 8200 locuitori la care se adaugă cele două localităţi aparţinătoare Cormaia şi Valea Borcutului care au fost înregistrate ca şi aşezări distincte în anul 1956, la acea dată, prima cu 297 locuitori, cea de-a doua cu 1196 locuitori, pentru ca, la recensământul din anul 1992, Cormaia să aibă 732 locuitori iar Valea Borcutului 1304 locuitori.

Exploatarea resurselo naturale a contribuit la creşterea localităţii 


În anul 1930 erau un număr de 903 case de locuit şi 53 de stabilimente comerciale şi industriale. În dezvoltarea localităţii, în afara renumelui staţiunii balneo-climaterice o contribuţie majoră o vor aduce şi exploatarea resurselor naturale (păduri, cariera de piatră de la Cormaia) dar şi dezvoltarea reţelei şcolare şi culturale a oraşului.
Dacă primul locaş de cult a fost unul de lemn, odată cu sporirea numărului de enoriaşi s-a simţit nevoia ridicării unei biserici de zid. Lucrările au început în anul 1875 şi au fost încheiate în anul 1880 când a avut loc sfinţirea bisericii. Planurile bisericii i se datorează lui Philip Lindorfer şi Al. Bărbat din Bistriţa iar execuţia meşterului bistriţean Karl Krammer.
Un locaş de rugăciune, ortodox de astă dată a fost înălţat pe valea Borcutului în anul 1937 după planurile profesorului Mazanek de la gimnaziul năsăudean.
Şcoala confesională a funcţionat iniţial pe lângă biserică - o seamă de dascăli fiind atestaţi nominal încă din veacul al XVII-lea pentru ca, după 1816, să fie ordonată o şcoală trivială pentru fii de grăniceri. Aceasta a funcţionat iniţial în casa unui localnic, după 1825 în clădirea companiei grănicereşti, din 1841 s-a mutat într-un local construit pentru şcoală. Pe lângă şcoala trivială din 1825 fiinţa la Sângeorz şi o şcoală populară naţională, devenită în urmă şcoala confesională greco-catolică pentru care în 1911 se inaugura o clădire impozantă cu două niveluri.

Dr. Corneliu Gaiu

Redacţia www.ziarul-bn.ro: Mulţumim pe această cale, domnului Doctor Corneliu Gaiu pentru textul şi fotografiile puse la dispoziţia noastră.

1912
1912
1931
1931
1934
1934
1935, Băi calde şi reci
1935, Băi calde şi reci
1957
1957
Aleea principală
Aleea principală
Vedere de la bai 1936
Vedere de la bai 1936
Vila Domide
Vila Domide

Comentarii

mesaj

O completare s-ar cuveni: a mai existat o biserica ortodoxa, sfintita in 1926, ridicata de ieromonahul Ioachim Baznog, apoi a fost demolata in anul 1958.
P.S.
Pt. o mai buna edificare consultati cartea "Ieromonahul Ioachim Baznog din Sangeorz-Bai", avandu-l ca autor pe A. Daraban.

Publică un comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public.
CAPTCHA
Vă rugam să completaţi codul din imagine în rubrica de mai jos.
Image CAPTCHA
Introduceţi literele din imaginea de mai sus.