Potrivit Wikipedia, Paul Goma, este cel mai cunoscut disident din timpul României comuniste şi unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori postbelici,[judecată de valoare] Paul Goma s-a născut în Basarabia ca al doilea fiu al unei familii de învăţători români. Odată cu cedarea Basarabiei fostei U.R.S.S., în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România.
Paul Goma s-a arătat din tinereţe animat de un spirit contestatar, declarând că persecutarea sau escamotarea unui cetăţean rentează pentru putere, numai dacă rămâne necunoscut.[necesită citare] În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate şi reţinut opt zile, după care a fost exmatriculat din toate şcolile din ţară, deoarece susţinuse în şcoală cauza unor persoane anchetate şi arestate sub acuzaţia de anticomunism. A reuşit totuşi să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Făgăraş, pe care l-a absolvit în iunie 1953. În 1954 a susţinut simultan examene de admitere la Universitatea din Bucureşti la filologie română şi la Institutul de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu”. A reuşit la amândouă, dar a ales Institutul. Din toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii şi cursuri cu profesorii Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafiţa, Toma George Maiorescu, Mihail Novicov, urmând ca în iunie 1956 să fie „judecat” de rectoratul universităţii. A apărut pentru prima dată „cazul Goma”. După înfrângerea revoluţiei maghiare din 1956 de către trupele sovietice, în luna noiembrie a aceluiaşi an, Paul Goma şi-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM. A fost arestat în noiembrie 1956, acuzat de „tentativă de organizare de manifestaţie ostilă”.[necesită citare] În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare corecţională, pe care i-a executat la închisorile Jilava şi Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan, la Lăteşti, azi Borduşani, din judeţul Ialomiţa, unde a rămas până în 1964.
Neputându-se reînmatricula în anul III la Institutul „Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universităţii din Bucureşti.
În 1971, a fost propus pentru a fi exclus din PCR, în care se înscrisese în august 1968, din cauza publicării integrale a romanului „Ostinato” în RFG, la editura Suhrkamp, pe care cenzura i-l ciopârţise în ţară. Un an mai devreme, Goma la Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul său Uşa (noastră cea de toate zilele).
În martie 1977, a publicat în revista „România literară” un scurt articol, „Pământ de flori”, în care se referă la urmările dezastruosului cutremur de pământ de la 4 martie 1977.
În 1977, Goma a reuşit să trimită la postul de radio occidental Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului in România. Scrisoarea a fost difuzată de postul de radio. În consecinţă, a fost permanent urmărit, apoi arestat şi bătut de Securitate. Însă, fiind bine cunoscut în Occident şi repertoriat de organizaţia neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului, Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat şi condamnat fără a stârni proteste în străinătate.
[modificare]Exilul
La 20 noiembrie 1977 lui Goma, soţiei şi copilul, le-a fost retrasă cetăţenia română şi expulzaţi în Franţa. Ajunşi la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma şi-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la Bucureşti şi a conducătorului lui, Nicolae Ceauşescu. A sprijinit înfiinţarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), comparabil cu sindicatul polonez liber Solidarność. Ca reacţie la activitatea sa anticomunistă, a fost ţinta unui atac cu colet-capcană şi a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la Bucureşti.
Paul Goma nu este membru al Uniunii Scriitorilor, din care a fost exclus în 1977 de conducerea de atunci, din care făceau parte, între alţii, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana şi Ştefan Augustin Doinaş.[necesită citare]
Goma este în prezent apatrid.[necesită citare] Lupta sa împotriva comunismului a luat cu timpul un aspect din ce în ce mai naţionalist şi sceptic faţă de Occident, Goma începând prin a refuza în 1980 oferta de a primi cetăţenia franceză, primită în acelaşi timp de scriitorul ceh Milan Kundera. O petiţie pentru repunerea în drepturi a familiei Goma, semnată de 300 de persoane în 2006, a rămas fără rezultat.
[modificare]Activitatea literară şi civică
A publicat la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă romanul Ostinato şi a debutat la revista Luceafărul cu povestirea Când tace toba (1966). În vara anului 1967 a trimis în occident prima variantă, necenzurată, a romanului Ostinato.
Când Cehoslovacia a fost invadată de armatele reunite ale organizaţiei Tratatului de la Varşovia (august 1968), a avut loc lansarea volumului Camera de alături. În acel an, Goma făcut cerere de aderare la PCR, crezând în acel moment că o acţiune din interior ar fi putut ameliora lucrurile.
La sfârşitul lunii august 1968, la Uniunea Scriitorilor a avut loc şedinţa de primire în Partidul Comunist Român a unor scriitori, Mariana Costescu, Aurel Dragoş Munteanu, Adrian Păunescu, Alexandru Ivasiuc şi Paul Goma.[necesită citare]
În 1969, la Uniunea Scriitorilor, a fost „judecat” pe motiv că un scriitor român, „mai ales când este un necunoscut, nu are dreptul să se comporte ca şi cum ar fi singur pe lume”.[necesită citare] Cauza acestei critici au constituit-o demersurile lui Goma de a publica romanul Ostinato în Occident.
În aprilie 1970, a predat romanul Uşa editurii Cartea Românească, fiind respins de Marin Preda şi Mihai Gafiţa, după ce Alexandru Ivasiuc „decodificase” două personaje din carte ca fiind cuplul Ceauşescu.[necesită citare] Manuscrisul romanului a fost expediat în Occident.
În octombrie 1971, a apărut în limba germană, publicat de editura vest-germană Suhrkamp, romanul Ostinato, lansat la târgul de carte de la Frankfurt. Goma a apărut la stand cu acest roman şi cu titulatura de „carte interzisă în România”. Ca reacţie, Dumitru Popescu a propus excluderea lui Goma din PCR, pentru că „a pus în mâna duşmanului o armă cu care să lovească în patria noastră”.[necesită citare] Îl anatemizează Eugen Barbu, Titus Popovici, Dinu Săraru, dar îl apără Mihail Novicov, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu şi Darie Novăceanu.[necesită citare]
În 1972, a apărut tot la Suhrkamp ediţia germană a romanului Uşa, în 1974 ediţia franceză la editura Gallimard. Cu aceste cărţi, Paul Goma intră în circuitul european, dar şi în conflict deschis cu autorităţile comuniste de la Bucureşti, conflict culminat cu mişcarea „Carta 77” şi soldat cu arestarea şi detenţia sa la Rahova.
După 1989 i s-au publicat şi în România o parte din cărţi. I-au apărut articole în revistele Vatra, Familia, Timpul, Jurnalul literar.
[modificare]„Săptămâna roşie”
După revoluţia din decembrie 1989, comunismul est-european nu mai este în actualitate, şi Paul Goma, ca alţi militanţi pentru memoria genocidurilor din trecut (genocidul sclavagist, genocidul colonialist, genocidul armenilor din 1915-1918, genocidul grecilor din Anatolia în 1923, genocidul comunist), izbindu-se de indiferenţa generală a Occidentului faţă de aceste genociduri,[judecată de valoare] se arată iritat de prezenţa „doar” a memoriei Holocaustului în conştiinţa colectivă a ţărilor apusene. Intrând într-o logică de „punere în concurenţă” a memoriei genocidurilor, Goma a început să militeze pentru „asumarea responsabilităţii evreilor pentru crimele comise contra românilor”[necesită citare] şi se declară împotriva „distorsionării istoriei în vederea instituirii unui mit exclusiv al genocidului doar contra evreilor, în scopuri politice (de dominaţie), economice (extorcare de fonduri) şi de culpabilizare a tuturor celorlalte naţiuni neevreieşti, fără o analiză critică a propriilor acţiuni criminale antiromâneşti (şi în general antigoyim), susţinute sau aprobate de cvasitotalitatea cercurilor evreieşti”. [necesită citare]
În 2002, Paul Goma a publicat eseul Săptămâna roşie 28 iunie-3 iulie sau Basarabia şi Evreii, în care descrie „atrocităţi comise de populaţia neromână (în special, evrei) în timpul retragerii trupelor şi administraţiei române din Basarabia şi Bucovina, de după ultimatumurile sovietice din iunie 1940”.[necesită citare] Autorul stabileşte o legătură cauzală şi cronologică între crimele de război comise după 22 iunie 1941 (momentul declanşării războiului împotriva URSS) de regimul antonescian împotriva evreilor şi ceea ce autorul numeşte „răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul precedent”.[necesită citare]
Cercetători în domeniul istoriografiei[cine?] consideră că Săptămâna roşie nu este un studiu istoric, ci un manifest politic de reinterpretare a istoriei. Potrivit acestor critici, eseul se bazează pe surse tendenţioase, din care Goma alege numai citatele care îi pot susţine tezele şi care aruncă asupra unei întregi populaţii (250.000 de evrei basarabeni) responsabilitatea câtorva grupuri de militanţi comunişti, nu toţi evrei. Politologii şi jurnaliştii care comentează Săptămâna roşie apreciază că lucrarea face uz de antisemitism şi se plasează în literatura negaţionistă în cadrul categoriei de scrieri care „trivializează prin comparaţie”[1]. Documente cu privire la evenimentele descrise în eseu mai sunt cuprinse în arhiva armatei române[2] şi în lucrări publicate de istorici cu renume, spre exemplu Dinu C. Giurescu[3][4].
În faţa acestor critici, Paul Goma încearcă să-şi amelioreze lucrarea, sporind sursele şi renunţând la anumite aproximaţii: eseul a fost revizuit de câteva ori între anii 2002 şi 2005. Prima ediţie tipărită a apărut la Editura Museum din Chişinău (2003), a doua la Criterion Publishing House, Bucureşti (2003), iar a treia la Editura Vremea, Bucureşti (2004).
[modificare]Activitatea politică
Paul Goma a făcut parte pentru opt zile din Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, din care a fost îndepărtat din considerentele de mai sus de către şeful comisiei, Vladimir Tismăneanu.[5]
[modificare]Volume publicate
Camera de alături (1968)
Ostinato (1971)
Uşa noastră cea de toate zilele (1972)
Gherla (1976)
În cerc (1977)
Garda inversă (1979)
Culorile curcubeului '77 (1979)
Patimile după Piteşti (1981)
Chassé-croisé (1983)
Soldatul câinelui (1991)
Bonifacia (1986)
Din Calidor (1987)
Roman intim (1989)
Arta refugii (1990)
Astra (1992)
Sabina (1991)
Adameva (1995)
Amnezia la români (1995)
Scrisori întredeschise – singur împotriva lor (1995)
Justa (1995)
Jurnale (1997-2004)
Jurnal de apocrif (1999)
Garda inversă (1997)
Altina – grădina scufundată (1998)
Alte jurnale (1998)
Jurnalul unui jurnal (1998)
Scrisuri (1972-1998)
Infarct (2001)
Basarabia (2002)
Săptămâna roşie: 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia şi Evreii (2003)
[modificare]
