Averile grănicerești ale celor 44 de comune, averile de la Năsăud și moștenirea culturală

Este un moment mai mult decât potrivit pentru a deschide o discuție despre averile grănicerești năsăudene, în contextul alegerilor locale din septembrie, dar și a parlamentarelor, viitoare. De ce? Pentru că, bâlbâiala privind proprietățile private, grănicerești, ca să nu spunem altfel, este generată de ciclurile electorale de după 90 și de politrucii care s-au perindat prin fața alegătorilor pentru funcții, în alegerile respective. Vom aborda pe scurt problematica proprietăților grănicerești indivize, având în vedere că, la nivelul județului Bistrița-Năsăud, ponderea acestui tip de proprietate ar trebui să fie de 90%. Spun ar trebui, bazându-mă pe documente de proprietate, documente de arhivă și legi ale retrocedării, mai bune sau mai puțin bune, dar în vigoare.
Pentru a putea vorbi despre averile grănicerești este necesar să știm care au fost, care mai sunt și ce a mai rămas din acestea, pe fondul unor furăciuni generalizate, generate de prăbușirea fostului regim, dar și de lăcomia unora dintre politrucii, indiferent că sunt aleși locali, parlamentari sau funcționari publici în calitate de reprezentanți ai Guvernului în teritoriu, respectiv la nivel județean sau alte tipuri de politruci, proveniți din aproape toate partidele, mai vechi sau mai noi.

Averile comunitare

Despre averile grănicerești dobândite de românii din cele 44 de comunități, care au depus jurământ de credință pentru dinastia Habsburgică de la Viena, începând cu 1763, a începu să se vorbească, mai mult, abia după ce Regimentul II de Graniță Năsăud a fost desființat în anul 1851. Potrivit istoricilor măsura desființării a fost luată de mai marii imperiului din cauza faptului că românii dovediseră cu vârf și îndesat clasei stăpânitoare, atât în 1848, dar mai ales în anul următor,1849, că sunt o forță de care trebuie să se teamă, mai ales că în cei 90 de ani de militarizare, mentalitatea lor s-a schimbat atât de mult, încât nu mai puteau fi tratați ca la începutul ocupării Transilvaniei, în urmă cu peste 150 de ani, respectiv ca o națiune tolerată, așa cum și-au dorit sașii, ungurii și secuii, ci ca o comunitate compactă, românească, care în suta de ani de slujbă la împărații Austriei au învățat carte, administrație și au înțeles că, doar prin educație, instruire și multă muncă, urmașii lor vor putea intra în rândul lumii și vor putea scăpa de nevoi! În anii următori desființării regimentului, românii din cele 44 de comunități au prosperat economic și-au deschis mințile și au generat o clasă de intelectuali străluciți, care, școliți în instituțiile de învățământ înființate la Năsăud, centru al celor 44, dar mai ales școliți în universitățile imperiale, de la Viena și Graz, în marea lor majoritate s-au întors acasă, pentru a-i instrui pe urmașii grănicerilor și pentru a dovedi celorlalte națiuni din Transilvania, că românii, trăitori de veacuri pe pământurile lor, ardelene, nu sunt cu nimic mai prejos decât sașii, ungurii sau secuii, minoritari în Transilvania, dar având drepturi, care românilor nu le-au fost acordate niciodată, din motive politice. În acest context, împărații austrieci, în frunte cu Maria Therezia și Iosif al II-lea au confirmat cu acte juridice și de cadastru, proprietățile românilor, aflate în jurul satelor grănicerești, dar și munții pe care-i pășunau de veacuri, împreună cu pădurile acestora, aproximativ 180 000 de hectare. Practic, de la 1766, românii năsăudeni, înrolați în Regimentul II de Graniță Năsăud au devenit prorietari cu acte ai proprietăților pe care le foloseau din moși strămoși, datorită Mariei Teherzia și fiului său Iosif al II-lea, care i-a urmat la tron, după 1780.

Averile de la Năsăud

În paralel cu constituirea averilor comunităților locale, ale celor 44 de foste comune grănicerești: Năsăud, Rebrişoara, Rebra, Parva, Nepos, Feldru, Ilva Mică, Leşu, Ilva Mare, Poiana Ilvei, Măgura Ilvei, Rodna, Maieru, Sângeorz-Băi, Salva, Coşbuc, Bichigiu, Telciu, Romuli, Mititei, Mocod, Zagra, Poienile Zăgrii, Suplai, Găureni, Runcul Salvei, Rusu Bârgăului, Josenii Bârgăului, Mijlocenii Bârgăului, Susenii Bârgăului, Prundul Bârgăului, Bistriţa Bârgăului, Tiha Bârgăului, Mureşenii Bârgăului, Monor, Gledin, Şieuţ, Sântioana, Mărişelu, Budacul de Sus, Ragla, Morăreni, Ruşii Munţi, Şanţ sau Rodna Nouă, au fost constituite averile fondurilor de la Năsăud, cunoscute drept fondurile scolastice și de stipendii. Acestea au fost configurate după ce proprietățile grănicerești au fost recunoscute prin Decizia Împăratului Austro-Ungariei din 23 martie 1871, în care, se precizează că, se va întocmi „carte de proprietate fundamentală” care face parte integrantă din statut. Pădurile, terenurile agricole şi clădirile au fost înscrise şi în cărţile funciare pentru opozabilitate faţă de terţi (cca. 150 cărţi funciare), cu particularitatea unică în sistemul de carte funciară că, proprietatea a fost înscrisă direct pe numele fondurilor cuprinse în bugetul asociaţiei, în loc să fie înscrise ca proprietate tabulară a „asociaţiei grănicereşti” ca persoană juridică. Potrivit documentelor „averile grănicereşti năsăudene” erau compuse din construcţii, terenuri agricole, păşuni, păduri grănicereşti, situate pe teritoriul actual al judeţelor Bistriţa-Năsăud, Cluj şi Suceava. Între anii 1764-1851, adică în perioada în care a funcționat regimentul, veniturile fondurilor grănicereşti s-au ridicat la considerabila sumă de 1.562.210 florini, la care au contribuit prin taxe cele 43 joagăre, 160 de mori, la care s-au mai adăugat veniturile din dreptul de cârciumărit, plutărit, exploatarea pădurilor, taxe plătite de grăniceri, alte resurse economice. După perioada absolutistă, averile au crescut, apoi au scăzut, pentru ca în jurul lui 1940 să crească din nou. Din aceste fonduri s-au construit şcoli, locuinţe pentru personalul militar, drumuri şi poduri, s-au amenajat măcelării, birturi şi alte spaţii comerciale, potrivit documentelor. Până la confiscarea acestora de către regimul comunist, fondurile de la Năsăud se ridicau, financiar la cel puțin de patru valoare moștenirii GOJDU, având în vedere că, până în 1948, au fost construite clădiri, exemplul palatelor grănicerești de la Bistrița, unde astăzi funcționează Spitalul de pe Viișoara, au fost achiziționate păduri, terenuri agricole și spații comerciale a căror valoare de inventar, doar este presupusă deocamdată, multe dintre acele investiții fiind jefuite prin practici comunistoide, și care nu se știe dacă, vor putea fi recuperate.

Averea culturală și socială

După Revoluția din 1989, și după ce românii au început să-și recâștige libertățile consacrate de constituțiile democratice occidentale, o parte dintre urmașii grănicerilor s-au reunit la Mocirla de la Salva și, în 1990 au constituit un grup de inițiativă, grup ce a făcut demersuri în justiție, pentru ca, tradiția și averile vechilor fonduri să fie revendicate. S-a constituit astfel Uniunea Comunelor Grănicerești Năsăudene, adică UCGN, cu sediul la Năsăud, ca fost centru al fondurilor și, practic s-a demarat acțiunea de recupererare a averilor grănicerești naționalizate. Din păcate, nici după 30 de ani, de la acel moment, UCGN, confiscată între timp de politruci, agenți ai fostei Securități ceaușiste dar și de cozile acestora de topor, nu a recuperat mare lucru din averile naționalizate, iar despre averea culturală nici nu poate fi vorba. Chitiți pe pulverizarea averilor fondurilor, prin diverse manevre și folosindu-se de persoane corupte promovate în funcții de conducere, tocmai cu scopul disipării patrimoniului, cei care chipurile mai reprezintă astăzi cele 44 de comunități sunt delegitimați de hotărârile adoptate, unele, mai periculoase decât cele de pe vremea dualismului austro-ungar, potrivit cărora proprietățile indivize grănicerești au devenit prin legile maghiare, proprietăți ale tuturor locuitorilor fostelor comunități grănicere. Și, deși juridic, există acte normative care repun în drepturi urmașii legitimi ai grănicerilor, uzurpatorii, indiferent că sunt sau nu urmașii unor grăniceri au devenit hoții patrimoniului grăniceresc și au schimbat prin acte administrative, proprietatea indiviză în devălmășie în proprietate privată a unui ong, care nu mai reprezintă legitimii moștenitori.
Într-un fel de compensare istorică, din când în când, apar cărți despre bravii grăniceri și despre realizările lor, indiferent că este vorba de faptele de arme, de realitatea istorică a inventării autonomiei locale și a economiei descentralizate sau de mentalitatea așa numită grănicerească, care a operat în ADN-ul unor linii de urmași, semne ușor de recunoscut prin apelul la respectarea principiilor, a statului de drept, a reperelor morale și respectului pentru muncă, cinste și onoare și, nu în ultimul rând a bunului simț!

Florica Dura

Bibliografie: Teodor Tanco, Virtus Romana Rediviva, vol I, II, III, IV, V, VI, VII; Adrian Onofrei : Granița Năsăudeană sau perenitatea unei mentalități. Perspectiva istoriografică, articol publicat în Anuarul profesorilor de istorie din România – filiala- BN, 1, 2006, pag. 219-225; Florica Dura, Satele de după târg: Sântioana și Mărișelu– preliminarii la o monografie- volum în curs de apariție la editura ”Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca;