Corupţia se învaţă în şcoală

 Una dintre iluziile cu care ne îmbătăm când vine vorba despre viitorul României este că schimbarea de generaţii ar primeni mentalităţile şi, implicit, societatea.

Da, călătoriile în străinătate şi contactul cu lumea mult mai civilizată sunt stimulative, ridică ştacheta propriilor aşteptări şi exercită presiune asupra statului, însă, în paralel, în relaţia cu şcoala, perpetuăm viciile “înaintaşilor”. Or, comportamentul social acolo se deprinde, oricât de solidă ar fi educaţia de-acasă.

Învăţământul nostru este mâncat pe dinăuntru, din cauza lipsei de finanţare şi a salariilor de mizerie, de o boală şi mai gravă, care va continua să ne afecteze multă vreme de-aici înainte. Dacă, în ceea ce priveşte veniturile profesorilor, putem spera că, pe termen mediu, vor ajunge la niveluri mai apropiate de importanţa muncii lor, acestui virus e aproape imposibil să i se găsească leac, deoarece s-a răspândit şi, pe deasupra, e introdus permanent în sistem, cu fiecare promoţie de “boboci”.

Să-l numim inconştienţa părinţilor. Sau, dacă lărgim definiţia, coruperea inconştientă a copiilor, de către propriii părinţi, prin coruperea profesorilor. Pentru că noi, părinţii, suntem de vină, noi suntem purtătorii şi cei care transmit “virusul”.

Noi suntem aceia care, pentru că nu judecăm până la capăt consecinţele propriilor decizii, fixăm banii şi obiectele drept repere în formarea copiilor noştri. Îi pervertim exact la vârstele când ar trebui să se inspire nu din aparenţe şi “ungerea mecanismelor”, ci din gesturi dezinteresate, visuri şi curăţie. Noi îi corupem.

Să dau şi câteva exemple, mai ales pentru aceia dintre dumneavoastră care nu aveţi copii de vârstă şcolară. (Cei care au ştiu despre ce vorbesc, mai ales dacă locuiesc într-un oraş mare).

Presiunea “mobilului”. Englezii au un verb care se potriveşte foarte bine acestui fenomen: “to show off”, a te purta sau a etala ceva în mod ostentativ; pe româneşte, a te da mare cu ceea ce ai sau cu aspectul exterior. Ce e în mintea unor părinţi care îi fac cadou copilului lor, în clasa a II-a sau a III-a, un telefon “ultimul răcnet”?

Dacă aveţi cunoştinţe în această zonă sau măcar copii la bloc, întrebaţi-i: câţi dintre colegii lor au iPhone 4G, HTC Desire sau Samsung Galaxy? Cum creşte un copil care, la 9-10 ani, primeşte de-a gata cel mai performant “mobil”, cum îi priveşte pe colegii care “n-au touchscreen” sau pe învăţătoarea silită să rămână la vechiul ei aparat “cu şină” sau “cu clapetă”?

Presiunea “firmei”. Cu cât îmbătrânim, devenim mai conservatori, ştiţi. În exemplul următor însă, îmi place să cred că argumentul nu se datorează vârstei sau “nostalgiei” mele. Şi anume: odată cu intrarea în ciclul gimnazial şi cu renunţarea la (eventuala) uniformă, apare o diferenţiere şi mai periculoasă, care poate fi rezumată printr-o întrebare deja “clasică”: “Cum, tu nu te îmbraci cu haine de firmă?”.

Dispreţul hrănit cu “ţoale” creează false ierarhii între copii, încă din preadolescenţă. Asta ca să nu mai amintesc cum trebuie că se simte o profesoară, femeie în toată firea, când eleve aflate în faza acneică vin la oră afişând toalete care valorează mult mai mult decât salariul ei.

*

Continuarea poate fi citită aici.

Foto: preluare JohnDoe.ro